Pages

Thursday 19 April 2012

Monanieba (1984) - Căinţă

Un film caruia i-am amanat vizionarea mai multi ani. Aseara in compania Crinei am descoperit lumea geogianului Tengiz Abulatze.  
Inceputul parea sa fie o comedie a decaderii umane, un calambur de evenimente si personaje caricaturizate din viata celui care tocmai a decedat. 
Varlam, mortul, fost primar intr-un orasel de provincie este dezgropat cateva nopti la rand si readus in curtea familiei. Se alerteaza familia, apoi si politia. Vinovatul este gasit chiar la locul faptei cu harletul in mana. Faptasa, o femeie, se indreptateste in fata judecatorului si nu recunoaste fapta sa drept incriminatoare. In fata instantei, ea spune povestea familiei ei care a fost pangarita de adeziunea inexorabila a lui Varlam fata de idealul regimului. Confirmand astfel spusele unui personaj care asista la inmormantare: "Reusea sa-si faca prieteni din dusmani pentru ca apoi din prieteni sa-i faca iar dusmani".
Personajul Varlam e de monstruozitate cruda, imbracat intr-o masca de sensibilitate naiva care ii aduce spor de diabolic. Duplicitatea sa framanta indignarea spectatorului. Actorul joaca impecabil rolul.

   Keti: "Varlam nu merita sa isi afle odihna in pamant."
   Merita sau nu merita?
   Un fragment aici.

Saturday 1 October 2011

Himoshima, mon amour (1959)



Cel mai bun film pe care l-am vazut in ultima perioada, cel mai bun film francez pe care l-am vazut, cel mai...
Zguduitor, frapant, sensibil, nu vreau sa spun povestea. Trailerul care se gaseste pe net nu prezinta bine atmosfera. Filmul se poate vedea online aici la o calitate nu prea buna.
Pe imdb.
E o drama, o drama care se accentuiaza prin contrast, corpurile perfecte a doi ingragostiti si corpurile mutilate ale oamenilor afectati de explozia atomica. Filmul este si nu este despre razboi, este despre Hiroshima si Nevers, este despre dragoste si uitare. Da, este mai ales despre uitare si memorie.

Wednesday 17 August 2011

Generatia 1984 URSS

Gorbaciov atunci
Anul in care m-am nascut eu si majoritatea prietenilor din copilarie.
1984 imi trezeste imagini despre obsedanta urmarire a lui "Big Brother" a lui Orwell.
Generatia 1984 din URSS nu e nici generatia sovietica dar nici noua generatie post 1991 care din cate observ difera foarte mult de la trasaturi fizice pana la credinte si prejudecati de cei care au prins un pic de comunism in stare constienta. 
Viata in anii '80 a fost prospera, nimic nu anunta colapsul marelui imperiu socialist. Copilaria mea mi-o amintesc colorata, zvapaita, fara griji si lipsuri. 
In 1991 Republica Moldova s-a declarat stat independent. Mama si tata au zis ca se duc la Chisinau la miting, erau foarte entuziasmati, le-am pus multe intrebari atunci. Inca imi persinta in amintire entuziasmul lor, nu era o simpla deplasare in interes de serviciu, era ceva mai maret, nici ei probabil nu-si dadeau seama bine ce va urma dar nadajduiau la ceva ce eu nu puteam intelege...
Gorbachev cu semnul lui inscris pe frunte imi sta foarte clar in fata, el era omul cel mai mare, care conducea tara deja in declin... El vorbea la microfon si tata era foarte atent la ce zice.

Gorbaciov azi

Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate.

De Pitesti stiam din auzite. In general istoria sec. XX din Romania dupa abdicarea regelui era cam in ceata pentru mine. In Republica Moldova cartea de istorie se desparte de firul cronologic al Romaniei inca de pe vremea cand Basarabia era gubernie tarista. 
Cartea aparuta in 2010 la editura Polirom este o sinteza a actiunilor care au condus la torturile aplicate in inchisorile din Piteste, Gerla, targsor si altele. Urmeaza apoi descrierea dupa arhive a "procesului" prin care statul condamna actiunea inceputa cu sustinerea statului. Detinutii: intre 18 si 26 de ani. Reactia lor? Nebunie, credinta, curaj sau lasitate? M-am intrebat de multe ori citind cartea in ce tabara as fi eu: a victimelor sau a agresorilor...
O carte de citit pentru cunoasterea unei istorii recente si a intelegerii unor hibe ale societatii actuale.

Pe langa carte autorul a initiat si un proiect online de inventariere a victimelor: http://www.fenomenulpitesti.ro/


Thursday 10 February 2011

Drumul cel batut, drumul cel mai scurt. Avalansa in Iezer-Papusa.

Intr-o dupa amiaza de joi, ma suna B. sa ma intrebe daca vreau sa facem o tura  la munte. Eu sunt incantata si imi anulez planurile de weekend ca sa merg. Mi-am propus la inceputul anului sa merg la munte cel putin o data pe luna. Mergem in Iezer-Papusa, munti de care nu stiu mai nimic dar numele are rezonanta misterioasa pentru mine. Iezer - gheata, ascutit, rece, Papusa - papusa Chuckie. In fine, avantul de a pleca din Bucuresti era mare si am zis ca vin fara indoiala.
Eram vreo 7-8 in echipa, sambata dimineata vad ca ne-am adunat doar 5, B., Bo., T., A. si eu. Pe T. il mai vazusem de cateva ori, pe A. l-am cunoscut atunci.
Planul este ca mergem la Campulung, sa facem niste cumparaturi, sa lasam masina la cabana Voina, sa urcam pana la refugiu Iezer, sa innoptam acolo, sa urcam pe vf. Iezerul Mare duminica si acolo sa alegem traseul de coborare in functie de vreme, eventual sa ajungem si pe vf. Papusa.
Ne intalnim pe la 6 jumatate si plecam catre Campulung. La Campulung mergem la piata, cumparam de-ale gurii, niste cani metalice, vin si sosete de lana de la o batrana. Ne imbarcam incantati de achizitiile facute si mergem spre cabana Voina.
Drumul pana la cabana a fost destul usor de parcurs, Bo. are cauciucuri de iarna doar pe spate, lanturi ioc, dar am ajuns cu bine, au impins baietii un pic de masina la o curba. Pe drum mai alergau niste sportivi indrumati de antrenorii lor. Vremea era insorita.
Cabana Voina arata cam dichisita pentru distanta la care se afla dar fiind atat de usor accesibila se explica. Restaurantul din interior are un aer comunist autentic. Mancam ceva cald, luam rucsacii in spate si la drum!
Intram pe poteca in padure dupa o portiune de drum forestier. La inceput gafai un pic la urcus dar imi gasesc in scurt timp un ritm confortabil de mers. Merg in fata si baietii ma trag de maneca sa merg mai incet. Urmam marcajul “punct albastru”. La iesirea din padure facem un popas scurt si mancam in apropierea unei stani. Vantul taios ne indeamna sa pornim la drum, vedem un grup de oameni care urca in fata noastra pe acelasi traseu.
Urcam pe culme, vantul ne lipeste de pamant pe anumite portiuni. Ma bucur ca am luat betele, chiar m-au ajutat sa nu fiu doborata de vant pe creasta, 50 de kg e usor de suflat. Pe la apus vedem refugiul Iezer dar pana la el mai e cale lunga. Se vede Piatra Craiului si Bucegii, e senin si lumina rosiatica a apusului e mirifica. Ne pare rau ca nu suntem pe creasta.
Pe la 18 ajungem la refugiu. E multa lume aici, afara sunt cateva corturi si in interior ambele camere sunt ocupate, una de prieteni de-ai salvamontilor si cealalta de restul montaniazilor. Ne gasim si noi un loc. In refugiu era intuneric, noi aveam frontale dar T. a cumparat niste lumanari de biserica din Campulung. Imi cere bricheta si aprinde o lumanare. Eu o pun intre doua caramizi pe o soba dezafectata. Mai tarziu imi dau seama ce sinistru arata acolo in coltul intunecat. Nimeni n-a intrebat dar se uitau lung...
Refugiul Iezer este din piatra, interiorul arata ca un grajd, pardoseala e de pamant batut, acoperisul de lemn, priciurile au plasa metalica cu saltele de burete peste ele care nu existau pana de curand. Cel mai frumos finisaj era cel al tavanului, eu adormita fiind am crezut ca e vopsea alba cu sclipici. Cui i-o fi trecut prin cap? Apoi a zis cineva ca aia e bruma si am ras - inovativ finisajul. :)
Seara am baut vin fiert si am conversat cu un baiat care stia imprejurimile, am stabilit ca mergem dupa urmele lor a doua zi pentru ca faceau acelasi traseu. Eu am mers la somn prima pentru ca aveam o mica durere de cap, am dormit foarte bine in sacul calduros de puf.
Dimineata, pe la 8, a inceput agitatia in refugiu. Am mancat ceva, am luat apa din lac si am pornit la drum pe urma coltzarilor baietilor cu care am vorbit. Vremea era frumoasa. Am urcat pe vf. Iezer. De aici se vad culmile Fagarasului. Dupa o trecere spectaculoasa pe o cornisa am ajuns la vf. Rosu de unde panorama era si mai larga.  Se vedea Piatra Craiului, Bucegii, Leota, Baiului. Dupa varf ne oprim si incarcam rezervoarele cu alune, curmale, stafide, o gustare mica pentru ca bate vantul si nu gasim nici un loc adapostit. Se vede vf. Batrana si poiana lui Patru, un marcaj semnaleaza ca mai sunt 3 ore de mers pana incepe coborasul prin poiana. Vedem o curba si ne gandim ca am putea scurta drumul dar vom hotara cand suntem aproape daca e posibil.
A. isi resimte piciorul, eu merg mai in spate cu el. Bo. o mai ia pe niste scurtaturi ca sa nu schimbe altitudinea, T. il urmeaza pe o portiune. B. merge in fata, apoi sunt eu in fata. E inghetat si foarte alunecos, coltarii ar fi fost minunati pe aceasta portiune. Noroc ca creasta e lata si nu ai unde pica.
Reoganizam cumva sirul si Bo. este in fata, dupa el B., eu, T. si apoi A.
Suntem aproape de vf. Batrana, se vede poiana lui Patru prin care urmeaza sa coboram. Suntem epuizati din cauza vantului si trebuie sa ne tinem echilibrul si sa avem grija sa nu alunecam. Vantul pe creasta e din ce in ce mai aprig, ne secera cu valuri de chiciura, deasupra Fagarasului e ceata, vf. Iezer e deja ascuns in nori. B. zice sa ne grabim un pic ca sa nu prindem ceata pe varf si sa ajungem sa coboram in poiana.

Bo. o ia pe langa varf, B. merge dupa el si sapa in gheata trepte pentru bocanci, eu il urmez din inertie si adancesc treptele. Nu am reusit sa cumpanesc alegerea lui Bo. In timp ce sapam in gheata, l-am intrebat pe B.: “Sunt urme de coltari pe aici?”, el a zis: “Nu, dar e bine ca macar pe aici nu ne sufla vantul”. Am aprobat din cap dar in sinea mea nu mi-a placut trucul asta. Era o provocare in a infrunta vantul si gheata, ma tineau in priza, dar nu am anticipat nici un pericol, a fost un gand scurt asupra caruia nu m-am oprit.
In urmatorul moment am auzit un parait si am vazut ca pleaca o placa de zapada cu mine si cu B. Prima reactie a fost sa cred ca e o gluma, si o sa picam in genunchi, dupa care o sa ne ridicam si o sa continuam drumul. Dupa cum zicea tipul de la refugiu: “Mai sunt placi de zapada pe traseu pe care aluneci un pic, cativa metri.” Dar zapada ne-a luat hotarat la vale. Dupa cateva momente,  l-am vazut pe B. ca se opreste in lateral. Nu stiu cum a ajuns in dreapta mea ca se afla in stanga cand s-a desprins placa. Probabil s-a rotit placa cu noi. Se ridica si imi striga: “Rostogoleste-te, Vera!”. Eu nu receptez mesajul ca “rostogoleste-te” ci ca “inghemuieste-te” dar nu pot sa fac nici asta. Apoi realizez ca am betele imprumutate de la M. si imi zic in sinea mea sa nu le pierd ca trebuie sa le intorc intregi si le-am ridicat in sus. Ce ganduri puteam sa am eu atunci!
Auzisem doar de avalanse, stiam ce trebuie sa fac cand vin peste mine, dar asta a plecat de sub mine, cu mine. La pericolul sau posibilitatea infima a unei avalanse nu m-am gandit pentru ca era foarte frig pe creasta si pe traseul de urcare cu o zi inainte, nu vorbise nimeni despre acest pericol la refugiu. Eram inconstienta de ce mi se intampla si ignoranta, nu eram informata. Nu m-am uitat la vreme si la traseu, aveam incredere in cei cu care mergeam. Parea o gluma.
Ma ducea zapada la vale ca pe tobogan, eram cu fata spre vale, nu vedeam decat alb pentru ca zapada sarea din toate partile. Apoi am vazut trei pietre care ieseau din zapada in fata, stiam ca o sa intru in ele pentru ca aveam viteaza si nicio sansa de a frana. In acel moment am realizat cu adevarat ca sunt intr-o avalansa si e posibil sa urmeze si alte pietre si o prapastie la capat. M-a invaluit linistea si impacarea si m-am lasat in voia zapezii care ma ducea.
La impactul cu piatra m-am lovit la coccis, apoi am mai alunecat, nu stiu cat, dar fara sa ma lovesc de ceva. La un moment dat m-am oprit si am simtit cum vine, si vine, si vine zapada si ma ingroapa. M-am impacat cu ideea ca urmeaza sa raman sub zapada. Apoi s-a oprit zapada, era liniste. Am incercat sa ma misc, ma simteam ca intr-un ghips care se mulase foarte bine pe mine.
Am scuturat din cap, aveam doar un mic strat de zapada. Vedeam cerul si puteam respira! Atunci mi-am dat seama ca o sa ies de aici chiar daca aveam corpul imobil. Am insistat  si mi-am scos o mana, cred ca m-au ajutat betele care au ramas pe afara. Mi-am identificat pozitia, stateam in fund cu picioarele intinse in fata. Am auzit un geamat langa mine, imi venea sa rad isteric de bucurie! Cineva mormaia langa mine. Am strigam “A., A.!” Eram convinsa ca A. a cazut cu mine pentru ca am mers impreuna o parte buna din drum. Eu insist “A., esti bine?”. “Nu sunt A.” - “Dar cine esti?” “T.! T.!” “T., esti bine?” “Cred ca mi-am rupt cateva coaste...” Ridic mana, o ridica si T., ne vedem, suntem destul de aproape unul de celalalt.
Imi dezgrop cealalta mana cu mana libera, am doi bolovani mari de zapada in fata care daca picau jumatate de metru mai la vale imi acopereau capul, eram cu fata spre deal dupa cum am constatat mai tarziu. Ridic mainile si il strig pe B., de Bo. nu stiam nimic, nu l-am vazut cazand. Aud un raspuns la scurt timp. Vin amandoi cam in 5 minute. Inca mi-e frica sa nu m-ai alunec, ma simteam la marginea prapastiei care de-abia astepta sa ne inghita. Imi era frica sa incep sa ma dezgrop singura. “B., mai cadem?”. Imi raspunde: “Nu.” Eu neincrezatoare: “Nu mai alunecam?”. B. ma asigura ca suntem intr-o caldare si nu mai avem unde aluneca. Ma dezgroapa pe mine destul de usor si apoi toti 3 sapam in jurul lui T. care a intrat destul de adanc in zapada. Sapam de zor dar nu ii putem scoate piciorul care era bagat intr-o pozitie nefireasca sub el. Ne e frica sa nu aiba piciorul rupt. Sapam si sapam. Il scoatem intr-un final si e bine, il doare o mana si coastele. Ne luam in brate.
T. vrea sa plecam cat mai repede de acolo. Nici mie nu imi vine sa stau. Nu am cercetat deloc locul, cata zapada era, cat de mari erau bolovanii, nu m-am gandit deloc la asta. M-am uitat in groapa din care il scosesem cu greu pe T., am realizat ca am avut un mare noroc si ca o mana cereasca ne-a protejat. B. face poze cu zapada cazuta dupa avalansa. Am fost ingropati exact pana la gat.
Ne intrebam de A. Presupunem ca si-ar fi continuat drumul spre cabana pe traseu ca sa anunte despre noi. Ne gandim si la varianta in care a cazut mai tarziu. Dar Bo. l-a vazut in picioare cand era prins de avalansa. Plecam neimpacati ca nu stim nimic sigur de el si nu raspunde la strigatele noastre. Nu vedem creasta de unde suntem.
Hotaram sa o luam spre vale, ca la deal nu mai riscam sa urcam. Eram intre doua vai care urmau sa se intalneasca si de acolo sa gasim traseul de vara catre cabana Voina. Incercam sa mergem pe langa raul Batrana, zapada e foarte mare, ne afundam din cauza pietrelor, intram in padure, e abrupt si foarte alunecos, radacinile sunt umede. In padure atmosfera era de primavara, zapada era foarta moale si apoasa, nu sufla vantul. Fata de vremea de pe creasta nimerisem in alt anotimp. Dar drumul era anevoios, caci exista la fiecare pas pericolul de a aluneca in rau sau pur si simplu la vale printre copaci. Eu eram in stare de alerta si foarte precauta la fiecare pas, ar fi fost stupid sa cad pe aici dupa ce am iesit teafara din avalansa. Picioarele parca nu mai mai ascultau, ma ajutam mult de bete. Am traversat raul de cateva ori de pe o parte pe alta, ca sa ne croim drum, malurile erau foarte abrupte pe alocuri.
Dupa o vreme de ratacire prin padure, am ajuns la o stana care parea dezafecatata. Am incercat din nou telefoanele. Nu puteam lua legatura nici cu 112 si nici cu A. Ne faceam griji pentru el. Cu o alta avalansa nu avea cum sa vina ca venea in aceiasi vale. De aici vedeam creasta de pe care am alunecat. B. aproximeaza ca am cazut 300m. Eu nu stiu ce sa zic, am trecut prin atatea stari incat nu m-am gandit la distante.
Am sperat sa gasim un drum de stana, dar nu am gasit nimic. Am avut impresia ca vedem o poteca dar ne-am afundam iar in padure si am continuat asa, cand de o parte cand de cealalta a raului pana am ajuns la un drum. Pe el erau doar urme de animale si urma linia raului. Ne simteam in siguranta pe drum, nu mai eram in alerta, am inceput sa-mi dau seama ca ma doare spatele si rucsacul ma apasa pe lovitura. B. zice ca traversarea vaii raului a fost o pedeapsa pentru noi. Apoi am trecut un pod care se risipise pe jumatate in rau. Am continuat pe drum. Am ajuns la intersectia a trei vai, si unde se intalnesc izvorul Batrana cu izvorul Iezerul Mare.
Ne-au trecut tot felul de ganduri pe drumul asta, care mai de care, pe unele le-am impartasit, altele au ramas pentru mine si nici nu mi le amintesc acum. Stiam ca eram bine si vroiam sa ajungem mai repede la cabana sa stim ca si A. e bine. In sinea noastra simteam ca trebuie sa fie acolo si ca e foarte ingrijorat. Ne-am imaginat scenariul in care ne anunta familiile. Nu ne doream nici unul asta.
Dupa un timp am dat de niste urme proaspete de bocanci care au ajuns pana la un punct si s-au intors inapoi, poteca nu era marcata, am inteles ca suntem cautati de cei de la salvamont. Urmele ne-am ajutat sa ajungem mai repede la cabana Batrana. Am grabit pasul, acum ne-am pus in pielea celor care asteptau vesti de la noi.
In apropiere de cabana Voina telefonul lui Bo. a inceput sa dea semne de viata dar nu se putea intelege cu cei care sunau. Ne-am prins ca sunt foarte ingrijorati dupa insistenta cu care sunau.
La Voina am vazut de departe masina ambulantei, politia si SMURD. Apoi l-am vazut pe A. pe terasa. Era foarte speriat. In cateva momente s-a umplut terasa de oameni care ne cercetau cu curiozitate si mirare. Am urcat pe o balustrada pentru semnal si am sunat acasa sa anuntam ca suntem bine. Toti stiau de noi, am ajuns la ora 21. Cred ca am plecat de la locul avalansei pe la 15.
Eu am mers cu ambulanta la Campulung pentru o radiografie. Nu imi venea sa ma rup de ceilalti. Aveam sentimentul ca trebuie sa stam impreuna ca sa nu se intample ceva. Eram aeriana, aveam mintea goala. Dupa o jumatate de ora am inceput sa am semnal, am primit mesaje, am trimis. Am primit mesajul lui B. trimis inainte de a pleca dar pe care nu l-am citit “Eu, tu si Bo. suntem nucleul de baza in tura asta, oamenii s-au tot sucit ca vin sau nu vin.”...
La spital ma astepta curioasa presa. Soferii m-au anuntat. Mi-am pus cagula si gluga. Vedeam scenariul in care bunica ma vede intr-un carucior cand eu puteam merge alaturi de headline-ul: “Au invins moartea si muntele”, emotia provocata ar fi putut fi fatala pentru ea. Cei din presa au exagerat cu presupuneri si informatii eronate sau incomplete. Nevoia de senzational e pentru public. Pentru noi trairea era diferita.
Mi s-a facut o radiografie, am o mica fractura la o vertebra din zona sacrala sau coccigiana care se va suda in timp, dar trebuie sa fac repaus si evident o contuzie maricica in locul impactului cu piatra.
Luni seara ne-am intalnit cu prietenii care ne-au asteptat cu sufletul la gura. Eram doar eu, B. si Bo. Marti seara ne-am intalnit si cu A. Urmeaza sa ne mai intalnim cand se intoarce si T. in Bucuresti ca sa aflam si perspectiva lui in detaliu.
Simt ca povestea asta nu s-a terminat ca mai e ceva de zis, ceva de lamurit. Foarte multi din cei cu care ne-am intalnit ulterior evenimentului, si-au aratat entuziasmul si dorinta de a trece prin aceeasi experienta. Le doresc sa nu li se intample niciodata asta. Asemenea evenimente te fac sa apreciezi mai intens ceea ce ai dar e o ignoranta sa ti le doresti.
Noi am avut noroc, dar nu numai noroc, ne-a protejat cineva. Avalansa a alunecat vreo 325 de m dupa google, asa cum a aproximat B. A fost alunecare de suprafata. Am alunecat si nu ne-am rostogolit astfel incat am avut capul la suprafata. Eu am alunecat in mare parte deasupra placilor, eu nu am realizat ca eram in norul de zapada, dar mi-a zis B. mai tarziu ca pluteam pe avalansa. T. a avut o placa deasupra lui dar a avut mare noroc ca jos ii iesise capul la suprafata. Am alunecat printr-un horn si suprafata de alunecare nu a fost stancoasa, decat eu am agatat o piatra in cadere. Nu ne-a cazut nici o placa in cap nici pe parcursul avalansei si nici in vale. Placile erau de gheata ingrosata, noi bateam cu putere ca sa ne facem trepte. Ni s-a intamplat tot ce se putea mai bine in cazul unei avalanse. Greseli am facut multe (mers in grup apropiat, traversare pe drum de vara, lipsa coltari), pentru noi ramane o invatatura de minte. Sper si pentru altii sa fie o atentionare. Doamne ajuta.
Inchei cu acest filmulet pentru a ilustra senzatia unei avalanse: http://vimeo.com/6581009

Prin padure. Foto: T.
Valea ce aveam sa o cunoastem foarte bine a doua zi. Foto: B.
Crapatura Papusii. Foto: B.
Viscolul de creasta. Foto: B.


Viscolul si apusul. Foto: T.
La lumina apusului. Foto: B.
Foto: B.
Foto: B.
Vf. Leaota. Foto: B.
Bucegii. Foto: B.
Piatra Craiului in foc. Foto: B.

O dimineata linistita. Foto: B.

Refugiul Iezer dimineata. Foto: T.


Refugiul si traseul nostru. Foto: T.
Spre creasta. Foto: T.

Foto: B.
Fagarasul. Foto: B.
Vf. Batrana de pe creasta. Foto: B.

O cornisa. Foto: B.

Pe creasta. Foto: B.
Pe creasta. Foto: T.


Semne care ar fi trebuit sa ne puna pe ganduri. Foto: T.
Valea unde urma sa alunecam. Foto: T.

Placile sfaramate, noi intregi. Foto: B.
Dupa avalansa. Foto: B.

Din vale spre creasta. Foto: B.

Sunday 12 September 2010

Dans Contemporan la TED

Dansul contemporan pare a fi intrat in categoria artelor care pot fi gustate in mare parte de cei care se invart  in sfera artelor conceptuale. "Arta pentru arta" cum spunea Kazimir Malevich la inceputul secolului. 
Am fost la un festival de dans in urma cu 2 ani la CNDB ca sa ma lamuresc care e directia in dans. Am vazut multe spectacole, cateva pe zi,  si am constatat ca dansul contemporan nu puncteaza creerea unei stari placute care sa le lase intins in scaun intr-o amorteaza comoda. Dansul contemporan te intriga, te faci sa-ti pui intrebari. Imi amintesc un spectacol, se numea "Harta gandurilor", eu intrasem fara sa citesc prezentarea si nici nu stiam titlul, spectacolul nu a avut nici o segventa care se putea numi dans in acceptiune generala, fundalul sonor era sustinut de cineva care pasea in ritm constant intr-o cutie cu pietricele. Am iesit revoltata de minutele pierdute... Intruparea gandurilor in dans... Performance. Poate.


Astazi am gasit un filmulet de la TED Talks dar este fara cuvinte. Spectacol realizat de trupa Pilobolus este intitulat "Symbiosis". Trupurile dansatorilor sfideaza gravitatea dar mai pastreaza din eleganta miscarilor clasice.




Si un alt spectacol duo dupa regia lui Bejart si dansat de trupa care ii poarta numele. In 2008 au fost la Bucuresti dar cu un alt spectacol.

Monday 6 September 2010

Extremely Loud & Incredibly Close

O carte cu suisuri si coborasuri, te surprinde, te plictiseste, te revolta si te face sa o citesti pana la capat in speranta unei noi rasturnari de situatie.


Oskar Shell gets heavy boots... Oskar e un copil de 9 ani de o inteligenta uimitoare dar si o sensibilitate fireasca pentru varsta lui. Personajul pare a fi rupt din pelicula nemteasca "Die Blechtrommel"(1979) si combinat cu un personaj din romanele lui Salinger. Naratiunea se petrece in mare parte dupa atacul de 11 septembrie dar se interpun mai multe povestiri in forma de scrisori care preceda evenimentul. Sirul celor trei povestitori (Oskar, bunicul si bunica) se intalneste la sfarsitul romanului. O carte care merita citata pentru adordarea originala a atacului 911 si a personajului creat cu maiestrie.

In 2012 urmeaza sa apara filmul omonim inspirat dupa romanul lui Safran Foer.

"Nine-year-old Oskar Schell is an inventor, amateur entomologist, Francophile, letter writer, pacifist, natural historian, percussionist, romantic, Great Explorer, jeweller, detective, vegan, and collector of butterflies. When his father is killed in the September 11th attacks on the World Trade Centre, Oskar sets out to solve the mystery of a key he discovers in his father's closet. It is a search which leads him into the lives of strangers, through the five boroughs of New York, into history, to the bombings of Dresden and Hiroshima, and on an inward journey which brings him ever closer to some kind of peace."





Friday 23 July 2010

Despre oameni si locuri frumoase in Crimea

   Am vazut cateva imagini din Crimea pe net in 2007 si mi-am propus sa ajung acolo in vara aceluiasi an.  
   Zis si facut. Nu m-am gandit ca o sa plec singura, am vorbit cu mai multi prieteni entuziasmati de idee, dar cand venea vorba sa mergem se amana pe saptamana viitoare. Asa ca intr-o zi am mers la gara si mi-am luat un bilet cu destinatia Simferopol si am zic ca din capitala ma voi decurca eu cumva. Am plecat fara un plan anume, fara harta, doar cu setea de locuri si oameni noi.
   La Simferopol m-a intalnit Alex, gazda gasita pe Hospitality Club. Eu un pic neincrezatoare, fiind la prima experienta de genul asta. Vorbisem de fapt cu vara lui (am zis sa incep cu fete) dar ea era plecata la Moscova si l-a delegat pe el sa ma intalneasca.
   Alex era un tip la vreo 50 de ani cu o inteligenta ascutita care te provoaca cu fraze parca aruncate in vant dar cu o directie precisa, o persoana impresionanta si o gazda minunata, mi-a dat un brat de ghiduri si idei despre ce ar merita sa vad. 

Ce am vazut
   In Simferol nu sunt prea multe de vazut. Cateva muzee pe care nu le-am vizitat si o constructie a scitilor. Sapaturile arheologice arata ca pe locul orasului contemporat s-a aflat un oras scit. E interesanta ca pozitie, se afla pe o culme, interiorul e pictat cu grafiti, nu e supravegheata. Se stie foarte putin despre sciti si traditiile lor, aceasta constructie de piatra e o marturie pretioasa.
Constructie scita.
   A doua zi  am mers la Evpatoria, o statiune turistica destul de aglomerata. Am mers acolo cu Alex pentru a manca la un restaurant karaim (o sa scriu mai tarziu despre karaimi) si a vedea cateva constructii: un lacas de cult al karaimilor (kenesa), o moschee si o imensa catedrala ortodoxa imbracata in mozaic.
Interiorul unei kenesa.
   Am plecat din nou la drum, de data asta spre Gurzuf, o statiunea turistica anosta dar vorbisem cu un tip sa facem o tura pe Au Dag (Muntele Ursului) - un munte inpadurit care iese direct din mare si ofera o priveliste incantatoare. 
Marea de pe Au-Dag.
   Am trecut si prin vestita tabara de copii Artek, mi-a placut foarte mult atmosfera si curatenia de acolo, am putut intra doar pentru ca amicul meu avea buletin de localnic, altfel nu se poate trece pe teritoriul complexului. http://www.artek.org/ Eu mi-as trimite copiii acolo. Pe vremea URSS acolo ajungeau doar copiii cu merite sau talente speciale sau cu relatii. Acum cred ca merge oricine plateste. 
   O colectie de poze facute la Artek. http://www.claudinedoury.com/en/portfolio_artek.htm







   Din Gurzuf am mers spre sud, la Alupka sa vad castelul grafului Vorontzov inaltat in sec. XIX pe malul Marii Negre. Palatul are o gradina parc englezeasca dupa moda vremii si multe terase cu vedere spre mare. Colectii de arta, sere, terase largi, gradini cu hatisuri, mozaicuri de inspiratie turceasca, asta era palatul lui Vorontzov.

Palatul lui Vorontzov.
   Dupa palat m-am oprit la funicular ca sa urc pe vestitul munte Ai Petri. Extrem de aglomerat, m-am strecurat intr-un grup de turisti ca sa nu astept o ora sau chiar si mai mult dupa bilet la telecabina. Cum am ajuns sus, un tip mi-a smuls aparatul de fotografiat din mana si mi-a pus o pasare pe cap, o  alta pe umar... Deja imi facea poze pana m-am dumirit eu...De sus panorama catre mare si imprejurimi e impresionanta dar din nou foarte aglomerat - maimute, pasari, ursi, camile (ce-o fi cautand alea pe acolo), magari pentru amuzamentul turistilor; bodegi unde poti manca mancare traditionala (nu recomand) si alte distratii usuratice. O babilonie de prost gust. Exista conflicte intre autoritati si cei care construiesc fara autorizatie aici.

Vedere de pe Ai Petri.
Centru de cercetare pe Ai Petri.
   M-am intors in Yalta spre seara. La augara intreb de un transport spre Simferopol. Asa am aflat ca exista o linie de troleibus care leaga Yalta de Simferopol. Da, da, o linie de 85 de kilometri, cei drept merge vreo 2 ore. Drumul trece prin muntii impaduriti. Carosabilul a fost contruita in timpul URSS cu destul de mult efort din cauza reliefului.

   In alta zi, am pornit spre Bahchisarai, vechea capitala a hanatului tatar din Crimea. Urma sa vad palatul hanului. Vine multa lume aici, palatul e viu colorat in stil islamic.


Palatul Bahchisarai.
   Apoi merg spre Chufut-Kale, pe drum ma opresc la manastirea Uspenii. Manastirea e spectaculoasa pentru ca e construita in stanca. Biserica are stalpii neuniform sculptari din piatra stancii. E o sarbatoare crestina. Dar  atmosfera e cumva macabra in jur, parca ar fi inmormantare.


Vedere de la manastire.
Casuta in piatra.
Manastirea in piatra
   Chufut-Kale (Cetatea evreiasca) e un oras fostificat cu locuinte pesteri. Ma plimb pe stradutele pietruite, ma opresc la o casa-muzeu-restautant a caraimilor. Atmosfera foarte relaxata aici, statea un baiat la soare pe o rogojina si ma poftea sa intru. Am intrat in casa in care erau expuse unelte castice si porturi traditionale, o mini expozitie. Cei din jur se purtau ca si cum ar fi la ei acasa si nu se sinchiseau de prezenta mea. Doar blondul sugubat vorbea cu mine. Il intreb de mancare, imi zice foarte binevoitor ca au si ei mancare, dar ma razgandesc si refuz, fetele indiferente ale celorlalti imi dadeau un semnal de ostilitate si nu mi-as fi dorit sa imi ramana in gat mancarea. Ii multumesc si plec in explorarea orasului. 
Intru intr-o pestera cu proprietati acustice, se aude divin un instrument de suflat, flaut parca. E un baiat care canta, are si CD-uri de vanzare langa el, il iau si-l studiez, observ un nume romanesc. Wow! Intru in vorba cu el, e roman dar nu e la fel de placut surprins ca mine de intalnire. El e in timpul jobului pana la urma...

Chufut Kale.




   Intr-o dintr-o pestera in alta, ma indepartez de zona intens circulata de turisti si mai intru in cateva pesteri, intr-una dintre ele ma intalnesc cu un sarpe maricel, stiu ca nu e veninos (m-am interesat de fauna locala) dar ma poate musca daca se simte in pericol sau daca are oau. Inghet in fata lui, nici el nu se misca, imi trece un fior cand ma gandesc la abilitatea sarpilor de a ataca si pielea lor umeda si alunecoasa de care nu poti scapa usor daca se incolatacesc. Dar daca il vad nemiscat de cateva secunde, deschid camera, ii fac cateva poze si apoi urc incetisor urmariindu-i miscarile. Pfiu, intalnirea serpeasca. 


Sarpele.
   Intr-una dintre pesteri vad niste desene naive. Dupa tematica seamana cu cele de la Lascaux. Dar nu prea cred ca sunt antice pentru ca nu sunt protejate cu nimic, e o pestera in care isi poate lasa oricine amprenta. Gasesc intr-un ghid poze cu desene care sunt din mileniu VI-III inaintea erei noastre. Nu stiu ce sa zic... O fi, n-o fi.
Pestera cu desene.

Desenele din pestera.
   Ma intersectez de cateva ori cu un cuplu, pana la urma facem cunostiinta, sunt polonezi, mai exploram impreuna imprejurimile si ne intoarcem impreuna in Bahchisai pe jos.
A doua zi planuiesc sa ajung la alte doua orase cu pesteri care nu sunt vizitate de turisti pentru ca nu sunt foarte accesibile.
Dimineata devreme pornesc la drum, trec din nou pe langa Chufut Kale, si ajung intr-un cimitir caraim parasit. Desi e ziua, e foarte intuneric din cauza copacilor inalti. Am participat la un concurs cu poza si de aceea e un pic cosmetizata. :)
Cimitirul caraimilor.
Karaimii din Crimea sunt o comunitate etnica de origine turco-tatara care e adesea confundata cu karaimii evrei, un grup religios care reprezinta o ramura a iudaismului care nu recunoaste decat Torah adica Vechiul Testament ca scriere sfanta, Talmud-ul si rabinii sunt considerate adaosuri ulterioare. Karaimii de descendenta turcica au aderat la Caraimismul Iudaic dar au alta origine etnica.
In prezent sunt in jur de 3000 de karaimi in toata lumea. Exista comunitati in Lituania din sec. XIII, Polonia si Crimea.


   Ajung la un drum forestier si merg dupa poteca, intalnesc un grup chefliu dar care nu ma agaseaza mult. Imi continuu drumul, imi dau seama ca nu sunt pe calea cea buna si ies din nou la drum, opresc niste padurari si imi arata marcajul. Dar degeaba ca iar ratacesc calea pentru ca nu e marcata. Dar nu imi pare rau, ajung in locuri minunate. De pe o coasta fara padure vad varful pe care il recunosc dupa poze si regasesc directia buna.
Poteca prin padure.
  In sfarsit la Tepe-Kermen. Dar pe unde urc? "Orasul" e inconjurat de pietroaie. Incerc de cateva ori sa-l escaladez dar fara succes. Intr-un sfarsit gasesc un traseu. Ajung un pic zgariata sus dar multumita de agrenalina incercata. Urc pe platou, ce frumos!
  Ma intalnesc cu o fata, singura si ea, sunt surprinsa! Neli e din Moscova, ii place sa urce pe munti si sa vada apusul si rasaritul. Sta fara frica pe marginea haului si priveste in jos. Imi place de ea, e spontana si degajata, are un soi de nonsalanta sfidatoare. Ma asez langa ea si privim apusul. Ma tarziu aud voci, sunt cei 2 polonezi care urca. Neli e ghid, ne duce la o bisecuta sculptata in piatra. si la alte cateva pesteri mai interesante. Coboram un nivel al orasului ca sa gasim o pestera adapostita pentru noapte. Polonezii se intorc in oras.


Tepe-Kermen.

Adapostul meu intr-o noapte.
  Dimineata plecam impreuna spre civilizatie. Orasul munte nu are nici o sursa de apa asa ca nu putem ramane mai mult. Se spune ca pana acum nu s-a gasit putul prin care cei din oras se aprovizionau cu apa. La Chufut Kale s-a gasit o fantana sapata in piatra cu scari in forma elicoidala.
Mergem la Simferopol impreuna, eu raman aici o zi, Neli pleaca spre nord. Ne dam intalnire peste o zi intr-o statie de autobus ca sa mergem spre muntii Demirji.
   O astept in statie in ziua cu pricina. Nu ne intalnim pentru ca nu reusim sa comunicam. Eu merg singura. Dorm langa o cabana. Urma sa aflu ca Neli a dormit si ea tot pe acolo dar nu stiam una de alta. 
   In zori de zi incep ascensiunea. Nu intalnesc pe nimeni. Ma opresc si citesc in ghidul meu. "Daca vedeti ca cerul  se innoreaza in timp ce urcati, coborati imediat. Demirji este un munte pe care ploua pe neasteptate chiar si in cea mai senina si frumoasa zi". Ma amuz de remarca. La un moment dat incept sa vina de dupa munte pernite pufoase de nori albi, imi trec pe langa nas, vin din ce in ce mai multi. Sunt cu capu'n nori. Ah, ce senzatie de neuitat. Dupa o vreme se intuneca de tot. Ma adapostesc sub o piatra si mai citesc din ghid, ploaia se lasa asteptata, dupa o jumatate de ora, pornesc din nou la drum. Pe creasta, vad 3 figuri de departe, vreau sa-i acolesc dar imi dau seama ca nu am cum, sunt pe platou. E un ghid pensionat si un cuplu tanar care au campat in apropiere. Le zic ca vreau sa ajung la cascada si imi da cateva indicatii ghidul. Ne luam ramas bun. Dar cand sa parasesc platoul si sa intru in padure vine apa peste mine, incepe brusc o ploaie rece si suparata. Improvizez din izopren un adapost pentru mine si rucsac, imi ingheata degetele. Ma gandesc ca nu au scris oamenii prostii in ghid. Dupa vreo jumatate de ora se opreste si merg mai departe.


Demirji.




   Dau de campingul unde stau cei pe care i-am intalnit (camping insemnand o poiana pentru corturi, cu izvor, fara alte utilitati, specific asta pentru ca unii s-ar astepta la un magazin sau la o toaleta :))), stau cu ei la un ceai, imi iau apa de la izvor. Am de mers 9 km prin padure, paralel cu marea dar fara sa o vad decat din cand in cand. Ajung la cascada pe inserat. Imi pregatesc culcusul. In aceasta tura nu am dormit nici o noapte in cort, doar in sac pe izopren pentru ca era cald.


O cascada.
Marea de pe munte.
   Dimineata am pornit din nou prin padure, destinatia Sudak. Am reusit sa iau legatura cu Neli. Merg sa ma intalnesc cu ea. Ma cheama pe o plaja izolata, unde nu se poate ajunge cu masina. 
De cateva zile nu dau bani pe transport, am ceva mancare uscata la pachet si cate o masa buna la popasuri. 
Ajung in Sudak si vizitez cetate genoveza din sec. . Se pare ca navigatorii genovezi au avut o fortificatie importanta aici.


Cetatea genoveza Sudak.
                            




   Ma intalnesc cu Neli, facem niste cumparaturi si mergem spre plaja de vis. 
   Petrec cateva zile cu oamenii marii, oameni care traiesc acolo anul imprejur, unii yoghini, hipioti, altii sunt shivaisti, fac prajituri bune (am nimerit la ziua lui Shiva), personaje care de care mai colorate.
   Imi pare rau ca nu am ajuns la Sevastopol, desi am in minte numai povestirile lui Tolstoi despre razboiul de la Sevastopol, am auzit numai de bine despre acest oras istoric. Langa Sevastopol se afla ruinile cetatii grecesti Hersones.


Oameni
   Crimea este cea mai pestrita zona a Ucrainei din punct de vedere al nationalitatilor care traiesc aici. Se spune ca sunt peste 100 de nationalitati care s-au amestecat de-a lungul istoriei. Predomina rusii fata de ucrainieni. Pe langa asta, majoritatea cetatenilor Federatiei Ruse prefera sa vina in Crimea la mare decat sa mearga pe plaja autohtoha la Sochi.
   Tatarii din Crimeea au o traditie care se observa in arhitectura locului. Dupa 1990, acestia au facut lotizari abuzive pretinzand proprietatea asupra terenurilor care le-au apartinut bunicilor si strabunicilor lor inainte de deportarea fortata de Stalin. E foarte hilara imaginea cu loturile lor, o impartire in dreptunghiuri regulate pe care mai rasare cate o bodega mica care sa marcheze posesia. Statul ii lasa in pace daca nu deranjeaza domenii de care au nevoie. Dar se ivesc des conflicte cand se intalneste fanatismul islamic al tatarilor cu dragostea de a pune mana pe ciomag a slavilor.


Mancare
E interesant sa incerci localurile cu specific tataresc si bucataria caraimilor. Nu mai stiu ce specialitati aveau dar imi amintesc ca am mancat ciorbe bune. Preturile erau un pic mai mici decat la noi.

Cum ajungi
Eu am luat de la Chisinau autobusul direct Chisinau-Sevastopol (trece prin Transnistria, Odessa si Simferopol). Din Bucuresti cred cea mai convenabila, nu si cea mai scurta cale este Bucuresti-Kiev cu trenul si Kiev-Simferopol tot cu trenul sau cursa interna de avion sau autobus.


Viza
Romanii nu au nevoie de viza.