Eram vreo 7-8 in echipa, sambata dimineata vad ca ne-am adunat doar 5, B., Bo., T., A. si eu. Pe T. il mai vazusem de cateva ori, pe A. l-am cunoscut atunci.
Planul este ca mergem la Campulung, sa facem niste cumparaturi, sa lasam masina la cabana Voina, sa urcam pana la refugiu Iezer, sa innoptam acolo, sa urcam pe vf. Iezerul Mare duminica si acolo sa alegem traseul de coborare in functie de vreme, eventual sa ajungem si pe vf. Papusa.
Ne intalnim pe la 6 jumatate si plecam catre Campulung. La Campulung mergem la piata, cumparam de-ale gurii, niste cani metalice, vin si sosete de lana de la o batrana. Ne imbarcam incantati de achizitiile facute si mergem spre cabana Voina.
Drumul pana la cabana a fost destul usor de parcurs, Bo. are cauciucuri de iarna doar pe spate, lanturi ioc, dar am ajuns cu bine, au impins baietii un pic de masina la o curba. Pe drum mai alergau niste sportivi indrumati de antrenorii lor. Vremea era insorita.
Cabana Voina arata cam dichisita pentru distanta la care se afla dar fiind atat de usor accesibila se explica. Restaurantul din interior are un aer comunist autentic. Mancam ceva cald, luam rucsacii in spate si la drum!
Intram pe poteca in padure dupa o portiune de drum forestier. La inceput gafai un pic la urcus dar imi gasesc in scurt timp un ritm confortabil de mers. Merg in fata si baietii ma trag de maneca sa merg mai incet. Urmam marcajul “punct albastru”. La iesirea din padure facem un popas scurt si mancam in apropierea unei stani. Vantul taios ne indeamna sa pornim la drum, vedem un grup de oameni care urca in fata noastra pe acelasi traseu.
Urcam pe culme, vantul ne lipeste de pamant pe anumite portiuni. Ma bucur ca am luat betele, chiar m-au ajutat sa nu fiu doborata de vant pe creasta, 50 de kg e usor de suflat. Pe la apus vedem refugiul Iezer dar pana la el mai e cale lunga. Se vede Piatra Craiului si Bucegii, e senin si lumina rosiatica a apusului e mirifica. Ne pare rau ca nu suntem pe creasta.
Pe la 18 ajungem la refugiu. E multa lume aici, afara sunt cateva corturi si in interior ambele camere sunt ocupate, una de prieteni de-ai salvamontilor si cealalta de restul montaniazilor. Ne gasim si noi un loc. In refugiu era intuneric, noi aveam frontale dar T. a cumparat niste lumanari de biserica din Campulung. Imi cere bricheta si aprinde o lumanare. Eu o pun intre doua caramizi pe o soba dezafectata. Mai tarziu imi dau seama ce sinistru arata acolo in coltul intunecat. Nimeni n-a intrebat dar se uitau lung...
Refugiul Iezer este din piatra, interiorul arata ca un grajd, pardoseala e de pamant batut, acoperisul de lemn, priciurile au plasa metalica cu saltele de burete peste ele care nu existau pana de curand. Cel mai frumos finisaj era cel al tavanului, eu adormita fiind am crezut ca e vopsea alba cu sclipici. Cui i-o fi trecut prin cap? Apoi a zis cineva ca aia e bruma si am ras - inovativ finisajul. :)
Seara am baut vin fiert si am conversat cu un baiat care stia imprejurimile, am stabilit ca mergem dupa urmele lor a doua zi pentru ca faceau acelasi traseu. Eu am mers la somn prima pentru ca aveam o mica durere de cap, am dormit foarte bine in sacul calduros de puf.
Dimineata, pe la 8, a inceput agitatia in refugiu. Am mancat ceva, am luat apa din lac si am pornit la drum pe urma coltzarilor baietilor cu care am vorbit. Vremea era frumoasa. Am urcat pe vf. Iezer. De aici se vad culmile Fagarasului. Dupa o trecere spectaculoasa pe o cornisa am ajuns la vf. Rosu de unde panorama era si mai larga. Se vedea Piatra Craiului, Bucegii, Leota, Baiului. Dupa varf ne oprim si incarcam rezervoarele cu alune, curmale, stafide, o gustare mica pentru ca bate vantul si nu gasim nici un loc adapostit. Se vede vf. Batrana si poiana lui Patru, un marcaj semnaleaza ca mai sunt 3 ore de mers pana incepe coborasul prin poiana. Vedem o curba si ne gandim ca am putea scurta drumul dar vom hotara cand suntem aproape daca e posibil.
A. isi resimte piciorul, eu merg mai in spate cu el. Bo. o mai ia pe niste scurtaturi ca sa nu schimbe altitudinea, T. il urmeaza pe o portiune. B. merge in fata, apoi sunt eu in fata. E inghetat si foarte alunecos, coltarii ar fi fost minunati pe aceasta portiune. Noroc ca creasta e lata si nu ai unde pica.
Reoganizam cumva sirul si Bo. este in fata, dupa el B., eu, T. si apoi A.
Suntem aproape de vf. Batrana, se vede poiana lui Patru prin care urmeaza sa coboram. Suntem epuizati din cauza vantului si trebuie sa ne tinem echilibrul si sa avem grija sa nu alunecam. Vantul pe creasta e din ce in ce mai aprig, ne secera cu valuri de chiciura, deasupra Fagarasului e ceata, vf. Iezer e deja ascuns in nori. B. zice sa ne grabim un pic ca sa nu prindem ceata pe varf si sa ajungem sa coboram in poiana.
Bo. o ia pe langa varf, B. merge dupa el si sapa in gheata trepte pentru bocanci, eu il urmez din inertie si adancesc treptele. Nu am reusit sa cumpanesc alegerea lui Bo. In timp ce sapam in gheata, l-am intrebat pe B.: “Sunt urme de coltari pe aici?”, el a zis: “Nu, dar e bine ca macar pe aici nu ne sufla vantul”. Am aprobat din cap dar in sinea mea nu mi-a placut trucul asta. Era o provocare in a infrunta vantul si gheata, ma tineau in priza, dar nu am anticipat nici un pericol, a fost un gand scurt asupra caruia nu m-am oprit.
In urmatorul moment am auzit un parait si am vazut ca pleaca o placa de zapada cu mine si cu B. Prima reactie a fost sa cred ca e o gluma, si o sa picam in genunchi, dupa care o sa ne ridicam si o sa continuam drumul. Dupa cum zicea tipul de la refugiu: “Mai sunt placi de zapada pe traseu pe care aluneci un pic, cativa metri.” Dar zapada ne-a luat hotarat la vale. Dupa cateva momente, l-am vazut pe B. ca se opreste in lateral. Nu stiu cum a ajuns in dreapta mea ca se afla in stanga cand s-a desprins placa. Probabil s-a rotit placa cu noi. Se ridica si imi striga: “Rostogoleste-te, Vera!”. Eu nu receptez mesajul ca “rostogoleste-te” ci ca “inghemuieste-te” dar nu pot sa fac nici asta. Apoi realizez ca am betele imprumutate de la M. si imi zic in sinea mea sa nu le pierd ca trebuie sa le intorc intregi si le-am ridicat in sus. Ce ganduri puteam sa am eu atunci!
Auzisem doar de avalanse, stiam ce trebuie sa fac cand vin peste mine, dar asta a plecat de sub mine, cu mine. La pericolul sau posibilitatea infima a unei avalanse nu m-am gandit pentru ca era foarte frig pe creasta si pe traseul de urcare cu o zi inainte, nu vorbise nimeni despre acest pericol la refugiu. Eram inconstienta de ce mi se intampla si ignoranta, nu eram informata. Nu m-am uitat la vreme si la traseu, aveam incredere in cei cu care mergeam. Parea o gluma.
Ma ducea zapada la vale ca pe tobogan, eram cu fata spre vale, nu vedeam decat alb pentru ca zapada sarea din toate partile. Apoi am vazut trei pietre care ieseau din zapada in fata, stiam ca o sa intru in ele pentru ca aveam viteaza si nicio sansa de a frana. In acel moment am realizat cu adevarat ca sunt intr-o avalansa si e posibil sa urmeze si alte pietre si o prapastie la capat. M-a invaluit linistea si impacarea si m-am lasat in voia zapezii care ma ducea.
La impactul cu piatra m-am lovit la coccis, apoi am mai alunecat, nu stiu cat, dar fara sa ma lovesc de ceva. La un moment dat m-am oprit si am simtit cum vine, si vine, si vine zapada si ma ingroapa. M-am impacat cu ideea ca urmeaza sa raman sub zapada. Apoi s-a oprit zapada, era liniste. Am incercat sa ma misc, ma simteam ca intr-un ghips care se mulase foarte bine pe mine.
Am scuturat din cap, aveam doar un mic strat de zapada. Vedeam cerul si puteam respira! Atunci mi-am dat seama ca o sa ies de aici chiar daca aveam corpul imobil. Am insistat si mi-am scos o mana, cred ca m-au ajutat betele care au ramas pe afara. Mi-am identificat pozitia, stateam in fund cu picioarele intinse in fata. Am auzit un geamat langa mine, imi venea sa rad isteric de bucurie! Cineva mormaia langa mine. Am strigam “A., A.!” Eram convinsa ca A. a cazut cu mine pentru ca am mers impreuna o parte buna din drum. Eu insist “A., esti bine?”. “Nu sunt A.” - “Dar cine esti?” “T.! T.!” “T., esti bine?” “Cred ca mi-am rupt cateva coaste...” Ridic mana, o ridica si T., ne vedem, suntem destul de aproape unul de celalalt.
Imi dezgrop cealalta mana cu mana libera, am doi bolovani mari de zapada in fata care daca picau jumatate de metru mai la vale imi acopereau capul, eram cu fata spre deal dupa cum am constatat mai tarziu. Ridic mainile si il strig pe B., de Bo. nu stiam nimic, nu l-am vazut cazand. Aud un raspuns la scurt timp. Vin amandoi cam in 5 minute. Inca mi-e frica sa nu m-ai alunec, ma simteam la marginea prapastiei care de-abia astepta sa ne inghita. Imi era frica sa incep sa ma dezgrop singura. “B., mai cadem?”. Imi raspunde: “Nu.” Eu neincrezatoare: “Nu mai alunecam?”. B. ma asigura ca suntem intr-o caldare si nu mai avem unde aluneca. Ma dezgroapa pe mine destul de usor si apoi toti 3 sapam in jurul lui T. care a intrat destul de adanc in zapada. Sapam de zor dar nu ii putem scoate piciorul care era bagat intr-o pozitie nefireasca sub el. Ne e frica sa nu aiba piciorul rupt. Sapam si sapam. Il scoatem intr-un final si e bine, il doare o mana si coastele. Ne luam in brate.
T. vrea sa plecam cat mai repede de acolo. Nici mie nu imi vine sa stau. Nu am cercetat deloc locul, cata zapada era, cat de mari erau bolovanii, nu m-am gandit deloc la asta. M-am uitat in groapa din care il scosesem cu greu pe T., am realizat ca am avut un mare noroc si ca o mana cereasca ne-a protejat. B. face poze cu zapada cazuta dupa avalansa. Am fost ingropati exact pana la gat.
Ne intrebam de A. Presupunem ca si-ar fi continuat drumul spre cabana pe traseu ca sa anunte despre noi. Ne gandim si la varianta in care a cazut mai tarziu. Dar Bo. l-a vazut in picioare cand era prins de avalansa. Plecam neimpacati ca nu stim nimic sigur de el si nu raspunde la strigatele noastre. Nu vedem creasta de unde suntem.
Hotaram sa o luam spre vale, ca la deal nu mai riscam sa urcam. Eram intre doua vai care urmau sa se intalneasca si de acolo sa gasim traseul de vara catre cabana Voina. Incercam sa mergem pe langa raul Batrana, zapada e foarte mare, ne afundam din cauza pietrelor, intram in padure, e abrupt si foarte alunecos, radacinile sunt umede. In padure atmosfera era de primavara, zapada era foarta moale si apoasa, nu sufla vantul. Fata de vremea de pe creasta nimerisem in alt anotimp. Dar drumul era anevoios, caci exista la fiecare pas pericolul de a aluneca in rau sau pur si simplu la vale printre copaci. Eu eram in stare de alerta si foarte precauta la fiecare pas, ar fi fost stupid sa cad pe aici dupa ce am iesit teafara din avalansa. Picioarele parca nu mai mai ascultau, ma ajutam mult de bete. Am traversat raul de cateva ori de pe o parte pe alta, ca sa ne croim drum, malurile erau foarte abrupte pe alocuri.
Dupa o vreme de ratacire prin padure, am ajuns la o stana care parea dezafecatata. Am incercat din nou telefoanele. Nu puteam lua legatura nici cu 112 si nici cu A. Ne faceam griji pentru el. Cu o alta avalansa nu avea cum sa vina ca venea in aceiasi vale. De aici vedeam creasta de pe care am alunecat. B. aproximeaza ca am cazut 300m. Eu nu stiu ce sa zic, am trecut prin atatea stari incat nu m-am gandit la distante.
Am sperat sa gasim un drum de stana, dar nu am gasit nimic. Am avut impresia ca vedem o poteca dar ne-am afundam iar in padure si am continuat asa, cand de o parte cand de cealalta a raului pana am ajuns la un drum. Pe el erau doar urme de animale si urma linia raului. Ne simteam in siguranta pe drum, nu mai eram in alerta, am inceput sa-mi dau seama ca ma doare spatele si rucsacul ma apasa pe lovitura. B. zice ca traversarea vaii raului a fost o pedeapsa pentru noi. Apoi am trecut un pod care se risipise pe jumatate in rau. Am continuat pe drum. Am ajuns la intersectia a trei vai, si unde se intalnesc izvorul Batrana cu izvorul Iezerul Mare.
Ne-au trecut tot felul de ganduri pe drumul asta, care mai de care, pe unele le-am impartasit, altele au ramas pentru mine si nici nu mi le amintesc acum. Stiam ca eram bine si vroiam sa ajungem mai repede la cabana sa stim ca si A. e bine. In sinea noastra simteam ca trebuie sa fie acolo si ca e foarte ingrijorat. Ne-am imaginat scenariul in care ne anunta familiile. Nu ne doream nici unul asta.
Dupa un timp am dat de niste urme proaspete de bocanci care au ajuns pana la un punct si s-au intors inapoi, poteca nu era marcata, am inteles ca suntem cautati de cei de la salvamont. Urmele ne-am ajutat sa ajungem mai repede la cabana Batrana. Am grabit pasul, acum ne-am pus in pielea celor care asteptau vesti de la noi.
In apropiere de cabana Voina telefonul lui Bo. a inceput sa dea semne de viata dar nu se putea intelege cu cei care sunau. Ne-am prins ca sunt foarte ingrijorati dupa insistenta cu care sunau.
La Voina am vazut de departe masina ambulantei, politia si SMURD. Apoi l-am vazut pe A. pe terasa. Era foarte speriat. In cateva momente s-a umplut terasa de oameni care ne cercetau cu curiozitate si mirare. Am urcat pe o balustrada pentru semnal si am sunat acasa sa anuntam ca suntem bine. Toti stiau de noi, am ajuns la ora 21. Cred ca am plecat de la locul avalansei pe la 15.
Eu am mers cu ambulanta la Campulung pentru o radiografie. Nu imi venea sa ma rup de ceilalti. Aveam sentimentul ca trebuie sa stam impreuna ca sa nu se intample ceva. Eram aeriana, aveam mintea goala. Dupa o jumatate de ora am inceput sa am semnal, am primit mesaje, am trimis. Am primit mesajul lui B. trimis inainte de a pleca dar pe care nu l-am citit “Eu, tu si Bo. suntem nucleul de baza in tura asta, oamenii s-au tot sucit ca vin sau nu vin.”...
La spital ma astepta curioasa presa. Soferii m-au anuntat. Mi-am pus cagula si gluga. Vedeam scenariul in care bunica ma vede intr-un carucior cand eu puteam merge alaturi de headline-ul: “Au invins moartea si muntele”, emotia provocata ar fi putut fi fatala pentru ea. Cei din presa au exagerat cu presupuneri si informatii eronate sau incomplete. Nevoia de senzational e pentru public. Pentru noi trairea era diferita.
Mi s-a facut o radiografie, am o mica fractura la o vertebra din zona sacrala sau coccigiana care se va suda in timp, dar trebuie sa fac repaus si evident o contuzie maricica in locul impactului cu piatra.
Luni seara ne-am intalnit cu prietenii care ne-au asteptat cu sufletul la gura. Eram doar eu, B. si Bo. Marti seara ne-am intalnit si cu A. Urmeaza sa ne mai intalnim cand se intoarce si T. in Bucuresti ca sa aflam si perspectiva lui in detaliu.
Simt ca povestea asta nu s-a terminat ca mai e ceva de zis, ceva de lamurit. Foarte multi din cei cu care ne-am intalnit ulterior evenimentului, si-au aratat entuziasmul si dorinta de a trece prin aceeasi experienta. Le doresc sa nu li se intample niciodata asta. Asemenea evenimente te fac sa apreciezi mai intens ceea ce ai dar e o ignoranta sa ti le doresti.
Noi am avut noroc, dar nu numai noroc, ne-a protejat cineva. Avalansa a alunecat vreo 325 de m dupa google, asa cum a aproximat B. A fost alunecare de suprafata. Am alunecat si nu ne-am rostogolit astfel incat am avut capul la suprafata. Eu am alunecat in mare parte deasupra placilor, eu nu am realizat ca eram in norul de zapada, dar mi-a zis B. mai tarziu ca pluteam pe avalansa. T. a avut o placa deasupra lui dar a avut mare noroc ca jos ii iesise capul la suprafata. Am alunecat printr-un horn si suprafata de alunecare nu a fost stancoasa, decat eu am agatat o piatra in cadere. Nu ne-a cazut nici o placa in cap nici pe parcursul avalansei si nici in vale. Placile erau de gheata ingrosata, noi bateam cu putere ca sa ne facem trepte. Ni s-a intamplat tot ce se putea mai bine in cazul unei avalanse. Greseli am facut multe (mers in grup apropiat, traversare pe drum de vara, lipsa coltari), pentru noi ramane o invatatura de minte. Sper si pentru altii sa fie o atentionare. Doamne ajuta.
