Despre oameni si locuri frumoase in Crimea

   Am vazut cateva imagini din Crimea pe net in 2007 si mi-am propus sa ajung acolo in vara aceluiasi an.  

   Zis si facut. Nu m-am gandit ca o sa plec singura, am vorbit cu mai multi prieteni entuziasmati de idee, dar cand venea vorba sa mergem se amana pe saptamana viitoare. Asa ca intr-o zi am mers la gara si mi-am luat un bilet cu destinatia Simferopol si am zic ca din capitala ma voi decurca eu cumva. Am plecat fara un plan anume, fara harta, doar cu setea de locuri si oameni noi.

   La Simferopol m-a intalnit Alex, gazda gasita pe Hospitality Club. Eu un pic neincrezatoare, fiind la prima experienta de genul asta. Vorbisem de fapt cu vara lui (am zis sa incep cu fete) dar ea era plecata la Moscova si l-a delegat pe el sa ma intalneasca.

   Alex era un tip la vreo 50 de ani cu o inteligenta ascutita care te provoaca cu fraze parca aruncate in vant dar cu o directie precisa, o persoana impresionanta si o gazda minunata, mi-a dat un brat de ghiduri si idei despre ce ar merita sa vad. 

Ce am vazut
   In Simferol nu sunt prea multe de vazut. Cateva muzee pe care nu le-am vizitat si o constructie a scitilor. Sapaturile arheologice arata ca pe locul orasului contemporat s-a aflat un oras scit. E interesanta ca pozitie, se afla pe o culme, interiorul e pictat cu grafiti, nu e supravegheata. Se stie foarte putin despre sciti si traditiile lor, aceasta constructie de piatra e o marturie pretioasa.

Constructie scita.

   A doua zi  am mers la Evpatoria, o statiune turistica destul de aglomerata. Am mers acolo cu Alex pentru a manca la un restaurant karaim (o sa scriu mai tarziu despre karaimi) si a vedea cateva constructii: un lacas de cult al karaimilor (kenesa), o moschee si o imensa catedrala ortodoxa imbracata in mozaic.

Interiorul unei kenesa.

   Am plecat din nou la drum, de data asta spre Gurzuf, o statiunea turistica anosta dar vorbisem cu un tip sa facem o tura pe Au Dag (Muntele Ursului) - un munte inpadurit care iese direct din mare si ofera o priveliste incantatoare. 

Marea de pe Au-Dag.

   Am trecut si prin vestita tabara de copii Artek, mi-a placut foarte mult atmosfera si curatenia de acolo, am putut intra doar pentru ca amicul meu avea buletin de localnic, altfel nu se poate trece pe teritoriul complexului. http://www.artek.org/ Eu mi-as trimite copiii acolo. Pe vremea URSS acolo ajungeau doar copiii cu merite sau talente speciale sau cu relatii. Acum cred ca merge oricine plateste. 
   O colectie de poze facute la Artek. http://www.claudinedoury.com/en/portfolio_artek.htm

   Din Gurzuf am mers spre sud, la Alupka sa vad castelul grafului Vorontzov inaltat in sec. XIX pe malul Marii Negre. Palatul are o gradina parc englezeasca dupa moda vremii si multe terase cu vedere spre mare. Colectii de arta, sere, terase largi, gradini cu hatisuri, mozaicuri de inspiratie turceasca, asta era palatul lui Vorontzov.

Palatul lui Vorontzov.

   Dupa palat m-am oprit la funicular ca sa urc pe vestitul munte Ai Petri. Extrem de aglomerat, m-am strecurat intr-un grup de turisti ca sa nu astept o ora sau chiar si mai mult dupa bilet la telecabina. Cum am ajuns sus, un tip mi-a smuls aparatul de fotografiat din mana si mi-a pus o pasare pe cap, o  alta pe umar... Deja imi facea poze pana m-am dumirit eu...De sus panorama catre mare si imprejurimi e impresionanta dar din nou foarte aglomerat - maimute, pasari, ursi, camile (ce-o fi cautand alea pe acolo), magari pentru amuzamentul turistilor; bodegi unde poti manca mancare traditionala (nu recomand) si alte distratii usuratice. O babilonie de prost gust. Exista conflicte intre autoritati si cei care construiesc fara autorizatie aici.

Vedere de pe Ai Petri.

Centru de cercetare pe Ai Petri.

   M-am intors in Yalta spre seara. La augara intreb de un transport spre Simferopol. Asa am aflat ca exista o linie de troleibus care leaga Yalta de Simferopol. Da, da, o linie de 85 de kilometri, cei drept merge vreo 2 ore. Drumul trece prin muntii impaduriti. Carosabilul a fost contruita in timpul URSS cu destul de mult efort din cauza reliefului.

   In alta zi, am pornit spre Bahchisarai, vechea capitala a hanatului tatar din Crimea. Urma sa vad palatul hanului. Vine multa lume aici, palatul e viu colorat in stil islamic.

Palatul Bahchisarai.

   Apoi merg spre Chufut-Kale, pe drum ma opresc la manastirea Uspenii. Manastirea e spectaculoasa pentru ca e construita in stanca. Biserica are stalpii neuniform sculptari din piatra stancii. E o sarbatoare crestina. Dar  atmosfera e cumva macabra in jur, parca ar fi inmormantare.

Vedere de la manastire.

Casuta in piatra.

Manastirea in piatra

   Chufut-Kale (Cetatea evreiasca) e un oras fostificat cu locuinte pesteri. Ma plimb pe stradutele pietruite, ma opresc la o casa-muzeu-restautant a caraimilor. Atmosfera foarte relaxata aici, statea un baiat la soare pe o rogojina si ma poftea sa intru. Am intrat in casa in care erau expuse unelte castice si porturi traditionale, o mini expozitie. Cei din jur se purtau ca si cum ar fi la ei acasa si nu se sinchiseau de prezenta mea. Doar blondul sugubat vorbea cu mine. Il intreb de mancare, imi zice foarte binevoitor ca au si ei mancare, dar ma razgandesc si refuz, fetele indiferente ale celorlalti imi dadeau un semnal de ostilitate si nu mi-as fi dorit sa imi ramana in gat mancarea. Ii multumesc si plec in explorarea orasului. 

Intru intr-o pestera cu proprietati acustice, se aude divin un instrument de suflat, flaut parca. E un baiat care canta, are si CD-uri de vanzare langa el, il iau si-l studiez, observ un nume romanesc. Wow! Intru in vorba cu el, e roman dar nu e la fel de placut surprins ca mine de intalnire. El e in timpul jobului pana la urma...

Chufut Kale.

   Intr-o dintr-o pestera in alta, ma indepartez de zona intens circulata de turisti si mai intru in cateva pesteri, intr-una dintre ele ma intalnesc cu un sarpe maricel, stiu ca nu e veninos (m-am interesat de fauna locala) dar ma poate musca daca se simte in pericol sau daca are oau. Inghet in fata lui, nici el nu se misca, imi trece un fior cand ma gandesc la abilitatea sarpilor de a ataca si pielea lor umeda si alunecoasa de care nu poti scapa usor daca se incolatacesc. Dar daca il vad nemiscat de cateva secunde, deschid camera, ii fac cateva poze si apoi urc incetisor urmariindu-i miscarile. Pfiu, intalnirea serpeasca. 

Sarpele.

   Intr-una dintre pesteri vad niste desene naive. Dupa tematica seamana cu cele de la Lascaux. Dar nu prea cred ca sunt antice pentru ca nu sunt protejate cu nimic, e o pestera in care isi poate lasa oricine amprenta. Gasesc intr-un ghid poze cu desene care sunt din mileniu VI-III inaintea erei noastre. Nu stiu ce sa zic... O fi, n-o fi.

Pestera cu desene.

Desenele din pestera.

   Ma intersectez de cateva ori cu un cuplu, pana la urma facem cunostiinta, sunt polonezi, mai exploram impreuna imprejurimile si ne intoarcem impreuna in Bahchisai pe jos.

A doua zi planuiesc sa ajung la alte doua orase cu pesteri care nu sunt vizitate de turisti pentru ca nu sunt foarte accesibile.

Dimineata devreme pornesc la drum, trec din nou pe langa Chufut Kale, si ajung intr-un cimitir caraim parasit. Desi e ziua, e foarte intuneric din cauza copacilor inalti. Am participat la un concurs cu poza si de aceea e un pic cosmetizata. :)

Cimitirul caraimilor.

Karaimii din Crimea sunt o comunitate etnica de origine turco-tatara care e adesea confundata cu karaimii evrei, un grup religios care reprezinta o ramura a iudaismului care nu recunoaste decat Torah adica Vechiul Testament ca scriere sfanta, Talmud-ul si rabinii sunt considerate adaosuri ulterioare. Karaimii de descendenta turcica au aderat la Caraimismul Iudaic dar au alta origine etnica.
In prezent sunt in jur de 3000 de karaimi in toata lumea. Exista comunitati in Lituania din sec. XIII, Polonia si Crimea.


   Ajung la un drum forestier si merg dupa poteca, intalnesc un grup chefliu dar care nu ma agaseaza mult. Imi continuu drumul, imi dau seama ca nu sunt pe calea cea buna si ies din nou la drum, opresc niste padurari si imi arata marcajul. Dar degeaba ca iar ratacesc calea pentru ca nu e marcata. Dar nu imi pare rau, ajung in locuri minunate. De pe o coasta fara padure vad varful pe care il recunosc dupa poze si regasesc directia buna.

Poteca prin padure.

  In sfarsit la Tepe-Kermen. Dar pe unde urc? "Orasul" e inconjurat de pietroaie. Incerc de cateva ori sa-l escaladez dar fara succes. Intr-un sfarsit gasesc un traseu. Ajung un pic zgariata sus dar multumita de agrenalina incercata. Urc pe platou, ce frumos!
  Ma intalnesc cu o fata, singura si ea, sunt surprinsa! Neli e din Moscova, ii place sa urce pe munti si sa vada apusul si rasaritul. Sta fara frica pe marginea haului si priveste in jos. Imi place de ea, e spontana si degajata, are un soi de nonsalanta sfidatoare. Ma asez langa ea si privim apusul. Ma tarziu aud voci, sunt cei 2 polonezi care urca. Neli e ghid, ne duce la o bisecuta sculptata in piatra. si la alte cateva pesteri mai interesante. Coboram un nivel al orasului ca sa gasim o pestera adapostita pentru noapte. Polonezii se intorc in oras.

Tepe-Kermen.

Adapostul meu intr-o noapte.

  Dimineata plecam impreuna spre civilizatie. Orasul munte nu are nici o sursa de apa asa ca nu putem ramane mai mult. Se spune ca pana acum nu s-a gasit putul prin care cei din oras se aprovizionau cu apa. La Chufut Kale s-a gasit o fantana sapata in piatra cu scari in forma elicoidala.

Mergem la Simferopol impreuna, eu raman aici o zi, Neli pleaca spre nord. Ne dam intalnire peste o zi intr-o statie de autobus ca sa mergem spre muntii Demirji.

   O astept in statie in ziua cu pricina. Nu ne intalnim pentru ca nu reusim sa comunicam. Eu merg singura. Dorm langa o cabana. Urma sa aflu ca Neli a dormit si ea tot pe acolo dar nu stiam una de alta. 

   In zori de zi incep ascensiunea. Nu intalnesc pe nimeni. Ma opresc si citesc in ghidul meu. "Daca vedeti ca cerul  se innoreaza in timp ce urcati, coborati imediat. Demirji este un munte pe care ploua pe neasteptate chiar si in cea mai senina si frumoasa zi". Ma amuz de remarca. La un moment dat incept sa vina de dupa munte pernite pufoase de nori albi, imi trec pe langa nas, vin din ce in ce mai multi. Sunt cu capu'n nori. Ah, ce senzatie de neuitat. Dupa o vreme se intuneca de tot. Ma adapostesc sub o piatra si mai citesc din ghid, ploaia se lasa asteptata, dupa o jumatate de ora, pornesc din nou la drum. Pe creasta, vad 3 figuri de departe, vreau sa-i acolesc dar imi dau seama ca nu am cum, sunt pe platou. E un ghid pensionat si un cuplu tanar care au campat in apropiere. Le zic ca vreau sa ajung la cascada si imi da cateva indicatii ghidul. Ne luam ramas bun. Dar cand sa parasesc platoul si sa intru in padure vine apa peste mine, incepe brusc o ploaie rece si suparata. Improvizez din izopren un adapost pentru mine si rucsac, imi ingheata degetele. Ma gandesc ca nu au scris oamenii prostii in ghid. Dupa vreo jumatate de ora se opreste si merg mai departe.

Demirji.

   Dau de campingul unde stau cei pe care i-am intalnit (camping insemnand o poiana pentru corturi, cu izvor, fara alte utilitati, specific asta pentru ca unii s-ar astepta la un magazin sau la o toaleta :))), stau cu ei la un ceai, imi iau apa de la izvor. Am de mers 9 km prin padure, paralel cu marea dar fara sa o vad decat din cand in cand. Ajung la cascada pe inserat. Imi pregatesc culcusul. In aceasta tura nu am dormit nici o noapte in cort, doar in sac pe izopren pentru ca era cald.

O cascada.

Marea de pe munte.

   Dimineata am pornit din nou prin padure, destinatia Sudak. Am reusit sa iau legatura cu Neli. Merg sa ma intalnesc cu ea. Ma cheama pe o plaja izolata, unde nu se poate ajunge cu masina. 

De cateva zile nu dau bani pe transport, am ceva mancare uscata la pachet si cate o masa buna la popasuri. 

Ajung in Sudak si vizitez cetate genoveza din sec. . Se pare ca navigatorii genovezi au avut o fortificatie importanta aici.

Cetatea genoveza Sudak.

                            

   Ma intalnesc cu Neli, facem niste cumparaturi si mergem spre plaja de vis. 

   Petrec cateva zile cu oamenii marii, oameni care traiesc acolo anul imprejur, unii yoghini, hipioti, altii sunt shivaisti, fac prajituri bune (am nimerit la ziua lui Shiva), personaje care de care mai colorate.
   Imi pare rau ca nu am ajuns la Sevastopol, desi am in minte numai povestirile lui Tolstoi despre razboiul de la Sevastopol, am auzit numai de bine despre acest oras istoric. Langa Sevastopol se afla ruinile cetatii grecesti Hersones.


Oameni
   Crimea este cea mai pestrita zona a Ucrainei din punct de vedere al nationalitatilor care traiesc aici. Se spune ca sunt peste 100 de nationalitati care s-au amestecat de-a lungul istoriei. Predomina rusii fata de ucrainieni. Pe langa asta, majoritatea cetatenilor Federatiei Ruse prefera sa vina in Crimea la mare decat sa mearga pe plaja autohtoha la Sochi.
   Tatarii din Crimeea au o traditie care se observa in arhitectura locului. Dupa 1990, acestia au facut lotizari abuzive pretinzand proprietatea asupra terenurilor care le-au apartinut bunicilor si strabunicilor lor inainte de deportarea fortata de Stalin. E foarte hilara imaginea cu loturile lor, o impartire in dreptunghiuri regulate pe care mai rasare cate o bodega mica care sa marcheze posesia. Statul ii lasa in pace daca nu deranjeaza domenii de care au nevoie. Dar se ivesc des conflicte cand se intalneste fanatismul islamic al tatarilor cu dragostea de a pune mana pe ciomag a slavilor.


Mancare
E interesant sa incerci localurile cu specific tataresc si bucataria caraimilor. Nu mai stiu ce specialitati aveau dar imi amintesc ca am mancat ciorbe bune. Preturile erau un pic mai mici decat la noi.

Cum ajungi

Eu am luat de la Chisinau autobusul direct Chisinau-Sevastopol (trece prin Transnistria, Odessa si Simferopol). Din Bucuresti cred cea mai convenabila, nu si cea mai scurta cale este Bucuresti-Kiev cu trenul si Kiev-Simferopol tot cu trenul sau cursa interna de avion sau autobus.

Viza
Romanii nu au nevoie de viza.

Poveste racoritoare

-          Ce fac un geodez, o arhitecta, un alpinist utilitar si o profesoara de matematica noaptea in pădure?

-          Un traseu de munte interzis iarna.

Pe A. si pe R. i-am cunoscut in urma cu 3 ani la cursul de parasutism. De atunci am mai vorbit de cateva ori pe net. Vineri seara, A. mă întreabă daca nu vreau sa merg la munte. Vai, cum sa nu, sigur ca vreau sunt captiva in casa de câteva luni, diploma, apoi un releveu. Avem tren a doua zi dimineata, mergem cu cortul si saci de iarna, asta e planul. Imi fac provizii de la magazinul din cartier si sunt gata sa plec, nu ma uit nici la vreme, nici la zapada. Am auzit ca se incalzeste si e risc de avalanse. Ma umbreste o stare de nesiguranta pentru o clipa pentru ca merg cu oameni pe care nu-i cunosc si nu stiu la ce sa ma astept dar imi trece imediat, imi doresc prea mult sa plec ca sa ma impiedice asta, pana la urma nu poate fi asa rau.

[16.03.10]

La 7 sunt la gara si ne îmbarcam in trenul aglomerat cu schiori si snowboarderi.

La 10 suntem in Sinaia, luam telecabina pana la cota 1400. De acolo ne strecuram cu atentie printre schiori si mergem spre Valea cu Dor. Ne oprim la cabana pentru o supa calda si un ceai.

De aici începe aventura, daca pana acum am mers pe partie, de aici nu se mai vede nici un drum, înaintam anevoios dar suntem in forta. Urcam si coboram, ne afundam in zapada, avem si noroc de unele portiuni inghetate si nu intram in zapada. Ajungem in padure pe inserate cu speranta ca ar fi zapada mai mica, de unde, in padure ne afundam si pana la brau in zapada, cantam ca sa dezmortim atmosfera. R. zice: „Ce bine ca zapada-i mica, daca vine ursul avem unde sa fugim.” Pe mine ma amuza copios remarca lui dar nu simt frica. M. a recunoscut ca i-a fost cam frica prin pădure, mai ales când am rătăcit drumul si nu găseam nici un marcaj.

Soarele ne-a parasit inca inainte de a intra in padure, la iesire cerul ni s-a dezvaluit uimitor de senin si linistit. Am ajuns la lacul Bolboci, luna e noua, deci nu se vede deloc, iar cerul e plin de stele luminoase. De aici se vede barajul luminat peste lac, facem o pauza, ne imbatam cu cerul instelat, eu ma arunc in zapada si zac privind spre fara vreun gand privind spre cer. Pe fundal R. ne invata lectia de astronomie, cum sa gasesti nordul dupa stele, eu insa nu pot procesa date astrologice si geometrice langa minunatia de cer. In curand pornim cu voie buna pe malul lacului.

Cred ca aceasta portiune de drum cand crezi ca esti aproape de tinta dar inaintezi atat de greu a fost cea mai grea pentru noi toti. Zapada era foarte mare, pe alocuri erau mici crevase acoperite cu zapada si ne aluneca piciorul printre ele, nervi incordati la maxim. A. propune sa traversam lacul, si eu sunt tentata dar nu zic nimic, R. si M. sunt împotriva, deci continuam încetisor pe mal, hotăram sa traversam numai o limba de apa, observam ca gheata e topita imediat sub zapada. Ajungem la un canal care intra in lac, trebuie sa-l trecem si pe acesta, nu merge decat prin capatul lui, bustenii aruncati peste el nu ne insufla incredere. Dupa traversarea canalului mergem pe drum, suntem epuizati, drumul e acoperit cu zapada inalta dar macar e constanta grosimea si suntem mai relaxati ca nu mai alunecam. Ajungem la baraj, il traversam si iata cabana Bolboci! Perpendicular pe directia noastra e un drum curatat cu plugul, nu imi vine sa cred ca nu trebuie sa imi mai ridic picioarele ca sa inaintez, bem un ceai cald si ne culcam la cabana, ideea cu cortul cade, Maia e un pic racita si suntem epuizati. E ora 21, am facut un drum de 3 ore vara, in 7 ore iarna.

[17.03.10]
Dimineata ne trezim pe la 10, ne mobilizam si plecam pe la 12, mergem spre Pestera si de acolo spre Piatra Arsa, unde vom hotăra ce traseu de coborâre facem.

Pana la Pestera mergem de drum desfundat, M. nu se simte bine si inaintam foarte incet, oprim o masina si o trimitem in fata. La ora 16 suntem la Hotel Pestera si pornim pe traseu, vine si un catel negru cu noi, tot el ne-a latrat mai devreme, ne urmeaza devotat pana la cabana Piatra Arsa.

Traseul incepe prin padure, zapada foarte mare, noi optimisti, in caz ca nu ajungem zicem ca punem cortul. Pierdem marcajul, il gasim apoi si trebuie sa urcam prin zapada mare, o vale abrupta, ne ajutam cu betele M. si cu lopatica lui R., renuntam sa mai intindem coarda. Mai urcam un pic si dam de urme pe traseu, a coborat cineva probabil acum cateva zile, urmele sunt acoperite un pic de zapada si sunt vizibile mai putin in poiene unde vantul a batut zapada si le-a acoperit. In fata noastra e o padure in care zice R. ca cei instabili psihic se sinucid, in urmatorul moment se aude un scartait macabru de bustean suflat de vant. Ne amuzam. Zapada e iar foarte inalta, adoptam mersul in patru labe pentru un sector de traseu. Gasim din nou cararea marcata. Apoi, e un deal si inca un deal, dupa care se vede alt deal… Merg in fata acum, si sunt prima care vad cabana, iese un chiot de bucurie dar pana la cabana mai e mult, se vede doar lumina calda si cabana prea dichisita pentru o cabana de munte, M. pune verdictul 100 lei /camera si nu prea vrem sa stam aici. O luam prin zapada, ba in 2 picioare, ba in 4, se intuneca de-a binelea pana ajungem la cabana. Catelul dispare in zona cabanei si noi intram la un ceai cald, mancam, intrebam de camera, e 100 lei pe camera de 2 persoane, putem negocia sa luam doar o camera. Eu nu vreau sa stau, nici R., M. e in dubiu, A. vrea sa ramana neaparat, geaca lui nu e de munte si face condens si il doare spatele de la rucsacul neechilibrat cu o zi inainte. Discutam cu cabanierul, Jepii Mari nu ne sunt recomandati, a incercat sa-i faca un alpinist acum o saptamana si s-a intors, ramane varianta cu varful Furnica, cabana Miorita si apoi partia de schi adica acelasi traseu de inceput numai ca fara schiori. M. vorbeste la telefon cu o prietena, ii zice ca abia acum intelege de ce s-a intors Napoleon din Rusia. Ne incalzim bine, nu prea mai conteaza cat stam pentru ca oricum e noapte, vrem sa ajungem la trenul de 4.32 in Sinaia.

Pornim spre Furnica, drumul e marcat bine, panta lina, mai sunt urmele cuiva dar sunt portiuni in care înotam din nou prin zapada. Cerul e de o splendoare magica, stelele sus, se vede Sinaia in dreapta, Busteni in stanga, la orizont un nor cenusiu care da magnitudine peisajului.

De la Furnica nu facem decat sa coboram asa ca se relaxeaza atmosfera, se vede partia, drumul e doar la vale. Pe mine ma roade limba bocancului tot mai rau si o simt mai ales la coborare. Dupa o bucata de drum, schiopatez, asa ca folosesc punga pe partie ca sa inaintez mai repede dar nu am noroc decat de portiuni mici unde chiar alunec bine la vale. Pana la cabina de la 1400 timpul trece repede si vesel. De la cota 1400 intram pe drum, R. zice ca ar fi vreo 7 curbe si suntem in Sinaia, suntem obositi, nimeni nu scoate o vorba. Drumul pare sa nu se mai sfarseasca, cred ca au fost vreo 12 curbe. Intram in Sinaia si drumul e mai prietenos. Ajungem mai devreme in gara si mai asteptam o ora, in tren ne-am impartit si am dormit pe banchete pana dimineata la Bucuresti.

Asta e aventura celor 4 calatori de week-end la munte. Am avut noroc de vreme buna toata tura asta, a fost soare si senin, fara vant puternic sau geruri aspre.

               

        

On the road or not...

Am descarcat audiobook-ul "On the Road" a lui Jack Keroac dupa ce am vazut cartea in romana si am realizat ca nu am timp sa o citesc si mai ales ca voi citi o traducere care nu stiu cat de bine e realizata.
Route 66, America, beat generation...
Drumul de la est spre vest, de la New York la San Francisco, unde Sal (personajul) spera la o viata noua si apoi de la vest spre est. Am ascultat cateva ore bune si din descrieri mi-am amintit de toti nomazii pe care i-am intalnit cat am mai fost si eu pe drum - hitchhikeri, un fel de hobo (muncitori care migreaza de la un loc la altul cu trenul de marfa), sau o categorie mai noua de oameni care muncesc online si calatoresc dupa un program personal... Asta suna cel mai bine.
Asa m-am trezit din visul in care imi faceam rucsacul si plecam cu 100 de euro pana la prima oprire... Pana undeva departe sau aproape, nu stiu.  Undeva unde sa ma bucur de un peisaj nou, de o privire uimita, de o piele arsa de soare...
Dar langa aceasta inflacarare "beat", o voce anemica imi cere sa imi sadesc radacinile undeva.

Dilema existentiala: Should I stay or should I go?

În ţara lui Ginghis Han

Călătoria mea a început în vara anului 2009 şi s-a încheiat în luna decembrie a aceluiași an. Ruta călătoriei a fost Bucureşti – Moscova – Irkutsk – Ulaanbaatar – Beijing – Moscova – Chişinău - Bucureşti. Am plecat pentru un schimb de experiența cu o universitate din Mongolia. Misiunea mea era să predau niscai cunoștințe de arhitectură unor studenţi de la un colegiu din Ulaanbaatar.

Iată frânturi din povestea mea:

15 august – Bucureşti
- Ar trebui să ajung în Mongolia pe 1 septembrie şi nu am viză. Consulatul Mongoliei e în vacanţă din iunie până în septembrie iar eu m-am hotărât să plec acum câteva zile. Se pare că singura variantă este să-mi iau viza din Rusia. Asta e, deocamdată mă pornesc fără viză.
- Nu reușesc să-mi cumpăr biletul Moscova - Irkutsk de pe net. „CFR”-ul rusesc şi-a mărit la maxim securitatea. Anul trecut cumpăram fără probleme de pe site cu cardul din Romania. Am sunat la banca mea, am sunat şi la operatorul de transferuri din Rusia… Nu se poate. S-ar putea să nu mai găsesc locuri, e în plin sezon, dar merg să-mi iau bilet până la Moscova măcar. Merg la gară cu o ora înainte să se închidă casa internațională pentru că nu sunt hotărâtă. Hotărât până la urmă...Sunt în mână cu primul bilet care mă apropie de ţintă.

16 august – 17 august Bucureşti - Suceava – Cernăuți - Kiev - Brensk - Moscova
- Mă trezesc, trebuie doar să-mi iau pachetul din frigider şi să fug la gară.
- 6.20,aștept trenul de la Sofia. Are întârziere așa că apuc să îmi iau un ziar românesc înainte de plecare. Urc în tren fără prea mari emoţii, simt că aş pleca acasă, oricum într-un loc cunoscut. Realizez că ultima oară m-am întors în ţară cu același tren anul trecut în toamnă.
- Sunt singură în compartiment, mă așez la o masă boierească de dimineața şi apoi la somn. Mă trezesc târziu, aproape de vamă. Procedura cu schimbatul șinelor durează ceva timp, eu însă sunt veselă şi răbdătoare pentru că am dormit bine.
- Însoțitoarele de tren sunt drăguţe, una e chiar bună de-a binelea, cu trup de Marilyn Monroe, o cheamă Veronica, încât tresar de fiecare dată când o strigă colega ei sau când o tachinează cu poftă vameşii.
- La Cernăuți urcă 3 bărbaţi, muncitori la un drum care se construiește între 2 sate în Carpați. Călătoresc înspre casele lor pentru petrecerea concediului, sunt veseli şi îşi ocupă timpul cu integrame şi crossword-uri. Când şi-au făcut loc în compartiment, deja mă gândeam resemnată la mirosul de picioare şi transpiraţie pe care ar trebuie să-l suport. Dar nu a fost aşa, erau oameni curaţi şi de bun simt. Schimb cu ei câteva vorbe. Vorbesc un dialect ucrainesc corcit cu rusa, înțeleg însă aproape tot ce zic. Au coborât înainte de granița cu Rusia, unde nevestele şi copiii îi asteptau cu nerăbdare.

17 august Moscova
- Ajung târziu la hostelul la care făcusem rezervare dar sunt cu gândul la biletul spre Irkutsk pe care nu-l am. Hostelul e în centru Moscovei şi e acceptabil (Suharevka Hostel). Recepționista e din Ulan Ude, adică e buryata, un fel de mongoli care trăiesc în Rusia şi au o republică a lor. Foarte amabilă, îmi dă sfaturi vizavi de trenuri. Verific pe net, mai sunt 2 locuri, sunt norocoasă!! Biletul costa aproximativ 90 euro la Plaţkart (vagon de dormit comun) şi 220 euro la Kupe (compartiment de 4 persoane). Aleg varianta ieftină dar nu o recomand celor care nu vorbesc limba, deşi poate fi o aventură. Fug la gara să-mi iau bilet, e târziu şi ar fi bine să mai prind metroul. Merg la un ghișeu, dau paşaportul, îmi eliberează biletul, însă când îi întind cardul mi-l refuza şi mă direcţionează înspre un aparat. Mă duc la aparat, completez şi numai bine că se termina hârtia de printare. What the ***k! Ultima şansă: administratorul. Foarte receptivă, vine cu mine la alt aparat, îmi reintroduce datele, însă durează mult pentru că are unghii lungi şi nu îi răspunde touch screen-ul. În sfârșit, iese biletul, îl am în mana, îl ascund bine şi fuguța înapoi să nu pierd metroul, e aproape 1. În Moscova, metroul circula de la 5 dimineața pana la 1 noaptea. De fapt, la 1 pleacă de la capetele de linie. În orele de vârf trenurile vin la un minut, spre seara cam la 5 min, nu am stat niciodată mai mult. Este cea mai eficienta metoda de deplasare în Moscova. La suprafaţa ambuteiajele sunt în vogă.
- Noaptea intru în vorbă cu alți turiști , italieni, australieni, nemți, austrieci, norvegieni, e plin hostelul Sucharevka. E şi un chinez supărat, dar are de ce, şi-a pierdut pașaportul, i s-a descusut geaca de ploaie după spălat…Uff…

18 august Moscova
- Primesc un mail de la Deric, ambasadorul Couch Surfing în Rusia, deşi el este originar din Filipine. Mă invită la o întâlnire CS la Goblin, pub situat în buricul Moscovei, lângă piața Roșie. Merg pe o stradă cosmopolită unde găseşti înşiruite vitrine Chloe, Dior, Vuitton, Chanel. Ajung la destinație, un fel de La motoare cu scaune ready made din diverse obiecte casnice sovietice. Îmi place atmosfera şi designul e de apreciat. Se adunaseră vreo 50 de surferi din toată lumea. Cu excepţia a două franțuzoaice abia sosite din India după un an de călătorie, la masa la care m-am aşezat majoritatea erau moscoviți. Îl întâlnesc şi pe Deric proaspăt sosit din Coreea de Nord cu impresii din ţara interzisă. Mă încing într-o discuție despre artă cu Yurii care lucrează la un centru de artă contemporană şi dintr-o dată începe o ploaie torențială, surprinzătoare ca şi Rusia. Exact senzaţia că-ţi aruncă cineva o găleată cu apă în cap. Fugim la adăpost şi „ne instalăm” la o masă de fotbal... Primul meu meci de fotbal de masă, nici nu ştiu dacă are alt nume. Se mai potoleşte ploaia şi fug spre hostel.
- Am tot citit în memorii de călătorie despre Moscova că ar fi extrem de scumpă. Ei bine, nu este chiar așa. Am dat 15 lei pe o limonadă la Goblin şi anul trecut am mâncat bine cu echivalentul a 25 lei la 200 de metri de Piața Roșie. Ce-i drept aveau meniu doar în rusă, dar dacă mergi la supermarket gen Billa dai mai puțin decât ai da la noi. Chiria şi hotelurile sunt într-adevăr foarte scumpe.

19 august Moscova
- Mai am o zi pană la plecare, îmi fac provizii, supe instant, fructe, legume, conserve, am 4 zile de mers.
- Merg în vizita la biroul cu care am colaborat anul trecut. Biroul s-a micșorat, seful s-a schimbat, oameni sunt mai puţini, atmosfera mai încordată. Bem un ceai cu prăjitura pe care am adus-o, dar parcă suntem pe altă frecvenţă. În Rusia se merge cu o prăjitura sau cu un tort cam întotdeuna când mergi în vizită.
- Moscova mă obosește, o singura vizită la Kazanskii Vokzal m-a sleit de energie. Piața celor 3 gări e infernul moscovit al derutării şi aglomerației.
- Seara mă întâlnesc cu Vladimir, arhitect restaurator. Îmi arată din mașină Moscova nocturnă şi-mi spune că vrea să vină în Romania la schi. Nu l-am încurajat…

20 august -24 august Moscova - Omsk - Novosibirk - Krasnozarsk – Irkutsk (trenul № 082И)
- Mă trezesc mai de dimineața ca să verific dacă am totul împachetat. De asta data am emoții şi resimt un nod în gât, căci destinaţia îmi este total necunoscută. Mă confrunt din nou cu aceeaşi problemă de a nu putea cumpăra biletul Irkutsk - Ulaanbaatar din Moscova. Mă liniștesc însa că totul va fi bine.
- Ajung la tren mai devreme ca să-mi aranjez bagajul. Am noroc: călătoresc cu 3 tineri neastâmpărați! Ei merg până la Ulan-Ude. Symson’s generation, doi băieţi şi o fată. Au 22- 23 de ani şi sunt pasionați de reconstrucția armurilor medievale din Dortmund. Unul dintre băieţi este student la arhitectură şi are viziuni utopice. Băieţii se antrenează zilnic, își construiesc singuri armura şi săbiile şi trăiesc în corturi de epocă atunci când sunt la festivaluri de profil. Acum se întorc de la un festival dar nu au echipamentul la ei. Armura au trimis-o prin colet. Mă simt bine în compania lor. Dumnealor îşi întreţin moralul cu vodca. Igor Petrovici, unul din cei doi „vecini” recită melancolic frânturi din Pușkin. Valentina, nevasta lui îl bate ca pe un copil mic când Igor Petrovici se întinde prea mult la băutură cu ostaşii. El se supune dar uită repede şi iar intră în bucluc. Oricum, se poate că Valentina îl hrănește bine de este aşa ascultător.
- Drumul e lung dar legănatul trenului e liniştitor.

24 august – 27 august Irkutsk
- Am ajuns în Irkutsk, şi urmează să-mi iau viza. Doamna consul e foarte drăguță, iar procedura durează o zi beneficiind de reducere pentru viza de student.
- Când să-mi cumpăr biletul am dat peste un cuplu din Norvegia pe care l-am cunoscut la hostelul din Moscova. Ce mică-i lumea! Ei se pregăteau să meargă la Lystvianka, stațiune pe malul Baikalului unde vroiam şi eu să ajung, aşa că călătorim împreună. Lystvianka e cel mai apropiat loc de Irkutsk de unde se poate vedea Baikalul, e doar o mică frântură din peisajul magnific ce înconjoară cel mai adânc lac din lume. A trebuit să urcăm pe ploaie câteva ore ca să avem o mai bună perspectivă. Baikalul e ca o mică mare, dar cu cea mai mare rezervă de apă dulce din lume. Mă întorc în Irkutsk spre seara.
- Pe ruta Irkutsk - Ulaanbaator biletele pentru anumite trenuri nu se pot lua decât din Irkursk, nu din Moscova. Există o linie locală. Mă costă de 2 ori mai ieftin dacă iau bilet pană la vamă într-un vagon normal şi de la vamă mă mut în vagonul internaţional.

27 august – 29 august Irkutsk – Ulan Ude – Naushki – Suhbaatar – Dakhar – Ulanbaator
- Ajungem la Naushki, unde cobor pentru a mă muta în vagonul internaţional. Trenul stă în vamă vreo 5 ore, nu pot să înţeleg de ce stă atât de mult, rămân doar două vagoane care vor merge în Mongolia. Hoinăresc cu alţi călători prin orășel. Căldură tare uscăcioasă şi atmosferă de pustietate în jur.
- Mongoliaaaa. Trecem vama. Încalc prima lege pe teritoriu mongol, fotografiind o clădire colorată în vamă.

30 august Ulaanbaatar
- În gară mă aşteaptă Oyun. Am comunicat cu ea doar prin mail şi după nume eram convinsă că e bărbat. Mă întâmpină însă o femeie subţirică şi cam dezorientată, profesoară de engleză, delegată să-mi facă „introducerea”. A venit însoţită de fiul ei şi mă conduc la apartamentul unde urmează să mă instalez. Stabilim o întâlnire pentru mai târziu şi sunt lăsată singură.
- Lenevesc pană târziu. După, mă avânt nerăbdătoare să explorez orașul. Strada principală e de abia turnată şi e încă pietonală, bordată cu multe construcții în stil sovietic, altele eclectice. Ulaanbaatar e un oraş construit în fond de ruşi şi dezvoltat ulterior cam alandala. Ajung într-un magazin de suveniruri, le studiez, sunt multe chestii faine şi utile chiar! Am fost extrem de dezamăgită când am vrut să iau un suvenir din Romania ca să-l aduc aici şi nu prea am avut de unde alege; prea multe lucruri fără gust făcute doar aşa, ca să fie. Mă sună Oyun, care mi-a adus un ceainic şi reşou, aşa că mă întorc pentru a le lua în primire. Asta e, continuu explorarea altă dată. Sunt foarte grijulii cu mine cei de la universitate.
- Merg să mănânc cu Oyun la un fel de bodega. Ea comandă buuz, eu o supă şi salată de varză. Încă nu încerc noutăți culinare. Beau doar suutei tsai pentru prima dată. Ulterior va deveni băutura de bază la prânz.

31 august Ulaanbaatar
- Observ că sunt singura roșcată pe care o poţi zări la orizont. Nici măcar vopsite nu am văzut… Sunt ca un felinar şi prin urmare mă simt urmărită de multe priviri pe stradă. Sper să mă obișnuiesc cât mai curând.
- Oamenii de aici nu au nici o jenă să se atingă şi să dea unul peste altul pe stradă. Am impresia că de fapt ei nici nu prea se uită pe unde merg. Mă stresează un pic atâta contact fizic. Chiar şi Oyun intră în mine când mergem pe strada. Încerc s-o evit dar nu reușesc. E clar că distanţa de intimitate e diferită aici. Mă simt cumva agresată dar oamenii n-au nici o treabă. De altfel şi mașinile circulă la fel, nu se uita după pietoni, dau peste ei, chiar şi atunci când nu au prioritate. E o adevărată aventură să treci strada chiar şi pe la trecerea de pietoni. Beware the car!
- Merg pentru prima dată la universitate, unde îmi cunosc câţiva colegi şi directoarea catedrei. Sunt simpatici. Mă servesc cu ceai instant din granule, deşi aş fi preferat mai degrabă ceaiul tradiţional cu sare decât atâta zahăr.
- Am intrat azi într-o banca să schimb bani. Banca arăta ca un magazin de cartier. Cei drept era la mine în cartier, care e la 5 minute de centru. Eh, dar pe lângă înfățișare mirosul era de milioane, miros de untură de oaie. După ce am fost la piața, aveam impresia că şi eu miros a oaie. Cred că o să intre în firea lucrurilor acest miros.

1 septembrie
- Prima zi de şcoală. Sunt prezentată în faţa mulţimii, primesc flori, se aplaudă. Mă simt ca la școală când eram mică şi se făceau ceremonii fastuoase cu speech-uri, dansuri, cântece şi sunatul clopoțelului. Fac cunoştinţă cu ceilalţi colegi şi cu studenții.

2 septembrie
- M-am apucat de devorat foiţe de alge pentru sushi. Zilele trecute luam foite mici, de azi am trecut la pachetul mare cu 10 bucăţi şi foaie mărimea A5. Sunt delicioase, le mănânc goale cu tarag, un fel de iaurt foarte gras şi bun. Meniul va suferi modificări majore; explorez piaţa şi sunt entuziasmată să descopăr chestii noi.
- Astăzi am avut primele ore de predat. Se pare că am captat atenția studenților dar am fost nevoită să apelez la un traducător. Am fost chemată aici ca să predau în engleză, dar până şi profa de engleza nu înțelege unele cuvinte de specialitate. Asta e, o să ne maimuțărim; un pic de rusă, un pic de engleză, mai dam din mâini şi din picioare, desenam - că doar suntem artiști. Sunt atâtea căi de comunicare. Am învățat câteva cuvinte în mongolă.
- La amiază mănânc în aceeași bodegă unde am fost şi prima oară. Merg acolo pentru că buuz-ul e bun şi e o fată care știe rusă chiar bine, nu doar mormăie.
- Lucrez până târziu pentru a-mi organiza programul de predare.

3 septembrie
- Am aflat de ce e așa frig în Ulaanbaatar chiar şi când e soare: se afla la 1300 m altitudine! Faţa de Bucureşti, care e doar la 100 m, e ceva diferenţa.

5 Septembrie
- Astăzi e programat să mergem la picnic la Terelj cu colegii de catedră ca să ne cunoaştem mai bine. Apar la 9 jumătate, aşa cum ne-am înţeles, în faţa scolii şi nu văd pe nimeni. Trebuia să mi se zică că mongolii nu sunt oameni punctuali. Se aduna pe la 11 şi mergem la cumpărături. Părăsim oraşul abia pe la orele 12. Mergem pe niște drumuri șchioape dar șoferul apasă cu încredere pe accelerație. Are o Toyota de vreo 15 ani. Mulți îşi iau mașini la mâna a doua din Japonia. Volanul este pe dreapta, încât mă trezesc de câteva ori cu tendința de a-i face observație colegului de lângă şofer să fie atent la drum.
- Sunt vrăjita de peisaj. Cerul asta este chiar cel mai albastru din cate am văzut eu. Nu degeaba se zice că Mongolia e ţara cerului albastru. Un râuleț colea, o iurtă singuratecă, o mică herghelie, capre, oi, iaci, mă rog, populația majoritară a Mongoliei. Cică fiecărui cetățean îi revin vreo 13 cai, ca să nu mai menţionez alte animale.

26 Septembrie

Pim e o studentă nostalgică de 30 de ani care arată de 20 si e din Tailanda, vorbeşte engleză de sparge străchini, trebuie să stai cu urechile bine ciulite ca să potriveşti ce zice, intonaţia si accentul pe silabee lipseşte cu desăvârşire, pe lângâ multe sunete care nu seamană cu o limbă cunoscută mie. Toţi colegii mei evită să vorbească cu Pim la telefon, îi trimit mesaje ca să nu se creeze confuzii. Eu însă m-am obisnuit cu ea şi am început să-i descifrez limbajul, Pim cea zâmbăreaţă care nu văzuse iarna in viaţa ei şi care a îndurat frigul până în decembrie şi ca să vadă cum arată zăpada.

În weekend, eu cu Pim am pornit spre Kharkorin, vechea capitală a lui Ginghis Han. 

Ne-am trezit dimineata, am mers la la autogară, autobusul pleacă mai târziu decăt ştiam noi de pe net. E un tip care ne dă un numărul soţiei sale care ne va astepta la destinaţie pentru cazare, preţul e bun şi nu mai avem bătaia asta de cap când ajungem. Drumul până la Kharkorin a fost mai tare ca călăritul de cai, autobusul a mers pe drum cam o oră dupa care nu a mers decat pe maidane vreo 4 ore si ma intrebam de unde stie drumul prin pustietatea asta. Am stat în spate şi ne-am distrat copios că săream de pe scaun până la un hop cand ne-am lovit de tavanul autobusului cu capul.

Prima noapte în iurta se face frig ca noi nu am picat rupte si nu am mai pus nimic pe foc dupa ce am adormit, am mai lasat si acoperirea iurtei deschisa. Spre dimineata ma trezesc de frig, ma invelesc bine şi mai trag un pic de somn, Pim nu e in iurta. Aflu dimineata ca nu a putut dormi aproape deloc si a facut turul iurtei toata noapte. Ma amuza vaicareala ei dar hotaram sa intretinem focul a doua noapte din ora in ora cu schimbul.

Valea Orhon, vale vulcanică, mergem pana la o cascada azi ca sa calarim si sa mancam la o familie de nomazi!!! Calul meu e sprinten, am avut parte de un cal obosit alta data dar acesta chiar alearga si ma asculta. Seara participam la demontarea unei iurte. A fost o zi minunata, ne intoarcem pe intunerit si soferul greseste drumul de cateva ori, drumul, vorba vine, drum nu exista, doar o directie intuita cred. Zaresc din masina o gasca de rusi care pescuiesc intr-un rau, sunt foarte veseli desi afara e frig, formula nu e greu de intuit. Mongolii nu mananca peste in general desi au lacuri mari cu peste (Hovsgol), am auzit ca e in traditia budista un precept comform caruia nu se mananca ce traieste sub nivelul pamantului...

Îmi vine „geniala” idee să găzduiesc Couch Surferi. Am un apartament imens cu 2 camere, din care una o folosesc ca dressing, aşa că în curând va deveni camera de oaspeţi.
Înfiez o pisicuţă de la Piața Neagră. Ştiu că urmează să plec într-o lună dar nu-l pot lăsa în stradă şi am un suflet să mă aştepte acasă. Am să-i găsesc o altă casă înainte să plec.
De la primul oaspete, cheful de a scrie notițe de călătorie tinde spre zero. Când trăiești intens, prins fiind de vârtejul evenimentelor, numai la scris nu te gândești.
Pană la plecarea mea mi-au trecut mulți oaspeți prin apartament: un cipriot, 2 polonezi, un rus, un australian, 3 francezi, 4 germani, o thailandeză şi câţiva localnici. Pe unii dintre aceştia i-am găzduit, alţii doar au ospătat şi petrecut. Casa mi-a fost deschisă pentru toată lumea, o oază de căldură internaţională în friguroasa Mongolie. Am împărtăşit experiențe, informații despre călătorii, muzica, filme, am gătit împreună. Minunat. Majoritatea călătorilor veneau dinspre Rusia, îndreptându-se spre China, unii străbăteau drumul invers. Am primit foarte multe mailuri de la călători, pe unii am fost in situaţia să-i refuz,  UB este un punct de oprire pentru cei care vin pe ruta transsiberianului şi merg spre Beijing, e foarte aglomerat din iunie până în septembrie dar eu am tot avut oaspeţi rătăciţi în Mongolia până la plecarea mea în noiembrie. Au mai avut şi norocul să fie şi din ţări calde aşa că frigul ia mânat spre sud.
Pisicul meu a ajuns la șefa de catedră, e iubit şi îngrijit. Ea e extrem de încântată de felina jucăuşă. În Mongolia animalele nu prea au rol de pet ca la noi. Acolo câinele păzește iurta iar pisica prinde șoareci.
Eu mi-am petrecut majoritatea timpului în capitală dar lucrurile care merită cu adevărat nu se află aici. Mongolia e o destinație preferată de iubitorii de aventură şi activităţi în aer liber. Am avut programare pentru un tur in deşertul Gobi dar nu am putut merge din cauza isteriei cauzate de gripa aviara.



Lucruri de făcut:
- Să călăreşti pe câmpuri, trecând prin ape, urcând dealuri.
- Să mergi la un concert de muzică tradiţională. Instrumentul tradițional este morin khur, un fel de violoncel cu două corzi şi cap de cal. O altă specialitate muzicală este khoomei, o cântare rezultată din sunetele scoase de laringe.
- Să fii găzduit de o familie nomadă.
- Să mănânci mâncarea tradiţională a nomazilor, evident carnea e prezentă în proporţii mari.
- Să mergi în deşertul Gobi (din păcate eu nu am ajuns din cauza isteriei care a început din cauza gripei porcine).
- Să mergi într-un club de noapte în Ulaanbaatar. Viaţa de noapte efervescentă. Preferabil e să mergi cu localnicii pentru o experiență autentică.

Bani:
- E bine să ai tot timpul monedă naţională: tugrik. Dolarii mai vechi de 1996 sunt schimbați cu greu, în special în afara capitalei. Am fost în această situaţie în provincie. 1 Euro e în jur de 2000 de tugrik. 1 dolar e în jur de 1500 de tugrik. Cardurile nu sunt foarte populare. Se găsesc bancomate, dar vânzători care să accepte plata cu cardul mai puţini, aşa că asigură-te cu suficienţi bani lichizi.

Cazare:
- În Ulaanbaatar sunt multe hosteluri şi guesthouse accesibile.
- Dar şi hoteluri de 5 stele.
- În afara capitalei, cazarea se face preponderent în iurte, există multe camping-uri turistice.

Mâncare:
- UB este plin de restaurante de toate naţionalităţile, chiar şi pentru vegetarieni.
- În afara capitalei nu vei găsi decât carne, paste şi lactate aşa că dacă ai o dietă specială trebuie să îţi aduci mâncarea cu tine. Fructele sunt o raritate. Cei care trăiesc izolat se bucură dacă primesc fructe şi dulciuri pentru copii.
- Restaurante mici cu mâncare locală în care nu intră turiștii din cauza barierei lingvistice pot avea mâncare mai bună decât cele destinate turiştilor. O masă îndestulătoare ajunge la maxim 3 euro.
- Mongolian barbecue, care e foarte popular în SUA, se găseşte şi în UB, dar de fapt originea nu e mongolă. Pe o plită imensă circulară se pun ingrediente crude alese de la un bufet de zarzavaturi, carne, legume. Restaurantul e din categoria “mănânci cât poţi”. Merită încercat, costă în jur de 6-7 Euro.

Transport:
- Din Europa sunt zboruri directe doar din Berlin. Cu escală se poate ajunge uşor prin Beijing sau prin Moscova.
- În Ulaanbaatar taxiul este varianta cea mai bună şi cea mai ieftină (500 de tugrik per km) dar trebuie să ştii să zici unde vrei să ajungi. Orice şofer poate fi oprit în UB, probabil există şi o firmă de profil dar eu sincer n-am văzut nici o maşină care să semene a taxi în accepţiune europeană cât am stat acolo. Autobusele sunt de obicei aglomerate, dar pot fi încercate în afara orelor de vârf. Minibusurile nu sunt recomandate deloc pentru străini, şoferii sunt foarte bădărani şi înghesuie oameni în maşină până la refuz.
- Pentru a explora împrejurimile autobusul este unica variantă. Infrastructura feroviară e slab dezvoltată, există o singură linie de tren care uneşte nordul cu sudul, adică Rusia cu China. Există şi curse interne de avion către Moron şi Khovd în vestul ţării.


Cumpărături:
- Preţurile de supermarket sunt aproximativ ca la noi, cu multe produse din China, Rusia, Ucraina, Polonia, Korea şi Germania.
- Carnea este extrem de ieftină în comparație cu fructele şi legumele care sunt în mare parte importate.
- Haine de caşmir ieftine se găsesc direct la magazine deschise de producători în incinta fabricilor.
- Suveniruri variate şi la preţuri rezonabile sunt de gasit în Magazinul Central de Stat din Ulaanbaatar la ultimul etaj.

Siguranţa:
- În Ulaanbaatar furtul lucrurilor este o chestiune la ordinea zilei mai ales în locurile aglomerate şi în Narantuul (Piaţa Neagră)
- Furtul din apartamente e iarăși foarte comun, așa ca fii sigur ca ai închis toate geamurile când ieși din casă. Eu aveam gratii la toate geamurile deşi eram la etajul 1 şi am observat ca oamenii își fac gratii pana la etajul 3… Probabil ca sunt ninja hoţii.
- Dacă iei un cal pe mai multe zile ai grija să nu rămâi pedestraş.
- Oamenii în general nu sunt agresivi decât dacă sunt beţi.

Filme de văzut:
- The Story Of The Weeping Camel, un documentar emoţionant despre o cămilă care nu îşi acceptă puiul după o naştere dificilă. L-am văzut la festivalul Anonimul in urmă cu câţiva ani şi l-am asociat imediat cu Mongolia.
- Urga, povestea lui Michalkov, un rus rătăcit prin stepele pustii ale Mongoliei.
- The Cave of the Zellow Dog, povestea unei familii nomade.
- Mongol, fragmente din viaţa lui Temuugin, cel ce avea să devină Ginghis Han.

Diverse:
- Ginghis Han este brandul naţional. Exista vreo 5 mărci de vodcă cu acest nume şi multe altele. Nu îl vorbi de rău pentru că este o persoană divinizată chiar dacă a fost un cuceritor sângeros.
- Dacă ai călcat sau ai atins din greşeala piciorul altcuiva dă imediat mâna cu persoana respectivă, altfel ei cred că vă veţi certa.
- Oamenii se vizitează unii pe alţii fără a se anunţa în prealabil, nu e considerat nepoliticos. Personal am fost un pic deranjată la început dar am acceptat obiceiul până la urmă.
- Dacă ţi se oferă de băut e nepoliticos să refuzi, trebui să iei şi să duci paharul la gură ca şi când ai bea şi să întorci recipientul celui care ţi l-a înmânat.
- E normal să bea toată lumea din aceeaşi sticlă sau pahar. Dacă ai preocupări vizavi de igienă, ţine-ţi sticlă din care bei mai ascunsă.
- Nu arăta cu degetul către oameni, ei consideră că le aduce ghinion. În schimb, arată cu toată mana. Mie mi-a luat ceva să mă obişnuiesc mai ales că gestul e comun atunci când predai şi nu aveam cum să reţin toate numele.
- Oamenii se respectă dacă stau jos, adică total opus societăţii vestice unde se consideră respectuos să stai în picioare.

Când să mergi:
- Iunie – septembrie e sezonul de vârf. Septembrie şi octombrie sunt perfecte pentru Gobi că nu e arşiţă. Mongolia poate fi vizitată şi în afara sezonului dacă rezişti frigului nemilos. Eu am prins -17 de grade la început de noiembrie.

Viză:
Românii pot obţine viza de la Consulatul Onorific al Mongoliei la Bucureşti
Adresa: Splaiul Unirii nr. 39, bl. M12, sc. B, ap. 58, sector 3
Telefon: Tel/Fax 021.322.81.15
Orar: L-V: 9-17


Sper că povestirea mea v-a făcut curioşi să explorați o ţara a Asiei în care tradiţia autentică a supravieţuit pe alocuri turismului invaziv. O ţara în care veţi întâlni oameni calzi şi cu adevărat ospitalieri.